În România post-decembristă, locul socialismului a fost luat de un „capitalism sălbatic”, în acelaşi timp având loc o ofensivă puternică a capitalului străin. În timp ce alte țări și-au luat măsuri de protejare a investiţiilor şi firmelor româneşti, mai ales în ramurile de interes strategic, guvernele României au stat și au privit cum se năruie întreaga economie națională.

 

Sub lozinca lansată de Petre Roman, că întreaga industrie românească nu este altceva decât un „morman de fier vechi” (cu puțin timp înainte producea și exporta în toată lumea), privatizările nu au făcut altceva decât să cumpere la „preț de fier vechi”, pentru ca apoi să valorifice ceea ce a rezultat în urma demolărilor, la prețuri înzecite. Astfel, industria românească a fost rasă pe pe suprafața țării, iar milioanele de salariați aruncați în stradă.

Nici agricultura nu a avut o soartă mai bună, deoarece, în loc ca fostele CAP să fie transformate în „societăți pe acțiuni”, ai căror acționari să fie foștii membri, au fost desființate și jefuite de întreaga lor avere, țăranii primindu-și doar pământul cu care au intrat în colectiv, dar nici acela integral în foarte multe cazuri, iar suprafețele comasate s-au fărâmițat în milioane de parcele, imposibil de lucrat mecanizat. Fără industrie și fără o agricultură modernă, România a devenit, dintr-o țară exportatoare, o țară importatoare, atât de produse industriale, cât și de produse agro-alimentare. O țară onorată înainte, cu titlu de „Grânarul Europei”, a ajuns astăzi să importe chiar și pâine, în timp ce produsele agricole românești se strică pe câmp.

Volumul investițiilor, pe lângă că a fost insignifiant, n-a asigurat nici pe departe schimbări structurale în economie, deoarece nu au fost orientate spre industrie și spre construcția de căi de comunicație moderne, ci spre tot felul de lucruri inutile. S-a ajuns, astfel ca România să aibă o industrie puțină, dar nici aceea a ei, ci a capitalului străin, care a găsit aici materii prime ieftine, forță de muncă ieftină, piață de desfacere atractivă și, mai ales, un „paradis fiscal” care dă posibilitatea firmelor străine să-și repatrieze integral profitul obținut în România (lăsându-ne pe noi cu impozitele și taxele), în timp ce unele țări au luat măsuri de limitare a părții de profit ce poate fi transferată peste granițe. Pământul țării ne fuge de sub picioare la propriu, iar pădurile sunt exploatate cu sălbăticie, în timp ce mulți români nu au nici măcar lemne de foc.

Abuzurile, înșelăciunile și favoritismele ce au avut loc în procesul de restituire a proprietăților, prin faimoasa Agenție Națională de Restituirea Proprietăților au stors bugetul statului de sume imense, care au intrat în buzunarele escrocilor, așa-zișii „cumpărători de drepturi litigioase”.

Fiscalitatea excesivă a dus la apariția fenomenului de nestăpânit - evaziunea fiscală, iar impozitarea excesivă a muncii, la un alt fenomen negativ - munca la negru.

Niciodată, în decursul istoriei, industria românească n-a fost neglijată așa cum este neglijată astăzi ci, dimpotrivă, prin secolul al XIX-lea, au fost elaborate legi protecționiste, de încurajare a industriei naționale (scutiri de vamă, prime, reduceri de tarife pe CFR, teren gratuit pentru construirea de fabrici, și nu concesionat, reduceri de impozite etc). De asemenea, au fost create noi baze tehnice în transporturi și comunicații, astfel că în 1900, România dispunea de 7.200 km de cale ferată nouă. Guvernele din acea vreme s-au preocupat și de acoperirea pieței interne cu produse furnizate de industria și agricultura românească, dovedind un simț patriotic deosebit.

Astăzi, guvernanții și politicienii noștri sunt în stare să se sfâșie între ei pentru osul de ros, iar președintele țării, în loc să fie mediator, îi ațâță și mai tare, arătându-le că el poate da „lovitura de grație” opozanților săi şi astfel, în loc de armonie, avem parte de gâlceavă, de o luptă pe viață și pe moarte pentru putere, ceea ce stârnește îngrijorarea și neliniștea populației, care se teme că democrația se va transforma în anarhie. În loc de dialog, de negociere și compromis rezonabil, mai bine năzuințe spre un țel absurd și nu spre un țel care să asigure tuturor cetățenilor țării un nivel de trai optim, adică cel mai bun posibil, astfel cum există în unele țări cu resurse mai puține, precum Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda etc.

Unirea și nu dezbinarea ne poate duce la sporirea efectelor economice  și la asigurarea unui nivel de trai optim pentru toți cetățenii țării, astfel încât să nu mai avem peste trei milioane de români goniți din țară de sărăcie și alte trei milioane, care au rămas să îndure foametea și mizeria aici, să nu mai avem copii deznădăjduiți, lăsați în grija unor bunici bătrâni și bolnavi și care riscă să facă și închisoare dacă vreun copil se pierde sau pățește ceva.

În timp ce jaful și corupția secătuiesc bugetul țării, guvernul se lamentează că nu are bani pentru majorarea cu câțiva lei a unor prăpădite de salarii și pensii. Învățământul și sănătatea își păstrează, de ani de zile, poziția de „cenușerese”, fără să se întrevadă schimbări profunde, ci doar niște peticiri, motivul fiind același și invariabil: lipsa de bani, dar fără a se spune, cu voce tare, că dacă nu s-ar fura cu toptanul, cele două sectoare deosebit de importante ar putea fi astăzi de top mondial.

Justiția, supraaglomerată și sufocată de dosare, este predispusă unor erori judiciare, dar și unor abuzuri, cu consecințe negative pentru oameni și pentru țară.

În ceea ce privește conducerea treburilor țării, stăm, ne crucim și ne întrebăm ce țări permit unor ONG-uri străine și unor ambasade străine să le tragă tot timpul de mânecă să le urecheze, așa cum se întâmplă în România?! Mai este România suverană și independentă sau este un teritoriu pe care și-l dispută „cineva” după bunul plac, iar conducătorii noștri înghit în sec și tac mâlc?! Răspunsul este simplu: România este o colonie în toată regula, astfel că visul românilor ca societatea în care trăiesc să devină o societate umană, riscă să rămână o iluzie.

 

O societate se caracterizează printr-un „nivel de trai optim”, adică cel mai bun posibil, ceea ce presupune următoarele: venituri reale, care să asigure creșterea continuă a puterii de cumpărare a populației; un grad ridicat de înzestrare a populației cu bunuri de folosință îndelungată, un grad ridicat de asigurare cu locuințe a populației și cu condiții optime de locuit; diversificarea serviciilor și a prestărilor de servicii în toate localitățile urbane și rurale; asigurarea unor condiții optime de muncă, de odihnă și recreere, astfel încât să se realizeze refacerea rapidă a capacității de muncă a salariaților; asigurarea unui nivel ridicat de instruire și cultură a cetățenilor, astfel încât să dispară analfabetismul și abandonul școlar, care au atins cote alarmante, reducerea prețurilor la cărți și reviste pentru a deveni accesibile unui număr cât mai mare de cititori, ridicarea calității învățământului, respectiv creșterea nivelului de pregătire a elevilor și studenților, astfel ca aceștia să nu mai îngroașe rândurile șomerilor după absolvire, asigurarea cu cadre didactice de înaltă clasă și cu material didactic modern etc.; asigurarea unor condiții optime de sănătate pentru populație, prin acoperirea tuturor zonelor cu unități sanitare moderne, cu medicamente, cu material sanitar, cu aparatură modernă, cu medici specialiști, cu asistenți și infirmieri, astfel încât bolnavii să fie tratați corect și cu respect.

Desigur că aspectele prin care am încercat să creionez o „societate cu față umană” sunt mult mai complexe și diversificate, intenția noastră fiind doar aceea de a trage un semnal de alarmă pentru guvernanți și politicieni. Drumul este greu, dar dacă clasa politică și guvernele se vor implica cu dăruire și spirit de sacrificiu, cu voință și curaj, am putea să realizăm acest deziderat. Asta așteaptă românii de la viitorii guvernanți.