De-a lungul generațiilor, viața oamenilor este ca viața peștilor, când în ape limpezi și liniștite, când în ape tulburi sau cu vâltori. În istorie, în orice stat din lume, au existat perioade rodnice, conduse de rațiune și decență, dar și/mai ales perioade păguboase conduse cu minciună, indecență și uluitor de puțină rațiune, cu tot atâta lipsă de demnitate.

 

În raport cu acestea este limpede în ce ape ne scăldăm și în ce epocă istorică am ajuns. Orice cetățean în orice zi lăsată de Dumnezeu are ocazia de a se enerva, de a înjura și atunci când nu știe să înjure, de a se încărca negativ. Sigur că oamenii cu oarecari pretenții încearcă să-și controleze reacțiile, să-și țină în frâu năduful. Nu totdeauna reușești să fii „diplomat” (arta minciunii civilizate!) și atunci năduful izbucnește, dar depinde de direcția pe care se descarcă năduful. Este exact ca în familie, la un moment dat izbucnești și te adresezi urât nevestei și copiilor, sau te răzbuni pe lucruri sau înjuri într-o direcție (destinație) departe de casă. Aceste direcții sunt slab conștientizate, sunt mecanisme care s-au format prin amprentare, prin copiere a modelelor din jur, prin învățare, este ca o cultură individuală, dacă ne limităm la individ. În acest sens, noi, românii, din punct de vedere social și etnic, am fost amprentați în mod tendențios, repetitiv ca valurile mării, de către dușmani și de către ţuţerii acestora să ne autoflagelăm, să ne autodisprețuim, vărsându-ne năduful pentru orice pe etnia română, pe țară, pe statul român. Astfel când plouă și apa iese pe stradă: „Așa-i la români!”, când viscolul troienește zăpada: „Așa-i în România!”. La alții în aceleași condiții, cu aceleași efecte, „este normal!”,  „este natura”. Nu, la noi nu este natura, „este neamul”. Miza finală a acestei direcții de descărcare a nădufului este hipotrofia sau chiar anularea conștiinței de sine a poporului român. Dincolo de nădufurile cotidiene au fost lansate, însă, lozinci ale urii nedisimulate față de români, prin vorbe calculate la rece și care rămân în conștiința publică pentru a o roade din interior, așa cum e zisa „Frumoasă țară, păcat că este locuită!”. Această mostră de ură antiromânească a fost lansată de către cei care îi urăsc pe români, dar românii o preiau și o vehiculează mai departe, inconștienți de adevăratul conținut al vorbelor, care ar vrea țara fără români. Un asemenea năduf a apărut în mod nefericit sâmbătă, 14 ianuarie 2017, în ziarul Crișana, când redactorul șef, domnul D. Man, lipsea și ochiul critic era slăbit. Se cheamă „Două noi paradoxuri românești” și apare nesemnat. De fapt, este un text preluat de pe Mediafax și aparține ziaristului Lucian Vasilescu, de la Mediafax. Ei bine, textul se încheie cu un pumnal în spatele poporului român. După ce afirmă că „teritoriul actualei Românii”  (rog observați nuanța care se referă la legitimitate!) a fost ocupat în istorie de diverse puteri, terminând cu afirmația că problema românilor este aceea că acele puteri străine „s-au retras prea devreme”! Este promovare limpede a ideii că românii trebuie conduși din afară, este manipularea opiniei publice pentru ca aceasta să se obișnuiască cu ideea că românii trebuie înlocuiți de la conducerea țării. De fapt fenomenul se instalează treptat. Primul șoc a fost după înstrăinarea intreprinderilor românești, care defineau o economie românească când au fost aduși manageri și directori străini, care aveau salariul de 10 ori mai mare decât inginerii români, care îi învățau ce au de făcut. De fapt spectacolul continuă. Problema este că, din punct de vedere psihologic, aceste fraze lozincarde se infiltrează în psihic unde rămân și influențează orice gând și orice atitudine referitor la tema lor, fără ca persoana să fie conștientă. Își fac treaba din interiorul psihicului, iar persoana devine sclavul robot al unei convingeri ce i-a fost însă montate. Ceea ce face acest Vasilescu este vizarea conducerii țării. Cât de importante sunt aceste cele mai perverse și mai „de nebăgat în seamă” aspecte reiese din exemplu vorbelor lui Stalin. Într-o discuție în care i se relata poziția critică a Papei față de Soviete, acesta a întrebat ironic „Câte divizii are Papa?”. Nu are importanță cât de anecdotică este povestea, important este în cursul istoriei ce a contat mai mult: diviziile lui Stalin sau diviziile Papei? Apropo de Vasilescu, se ocupă cineva instituțional „de diviziile Papei”, în contextul în care meteorologia geopolitică se anunță extrem de furtunoasă și periculoasă, vezi ultimele vorbe ale lui Trump și ale lui Putin, iar la noi se întâmplă lucruri incredibile, cu „ciopârțiri între divizii”, în genul luptei dintre clanurile de mafioți?