Omul a reuşit să pătrundă adânc în cunoaşterea microcosmosului şi macrocosmosului, dar la început de secol XXI n-a reuşit să amelioreze prea mult condiţia umană, în societate discrepanţele fiind tot mai mari.

 

Sute de milioane de oameni de pe tot globul suferă de foame în timp ce miliarde de dolari, pe an, se cheltuiesc pentru înarmare. Alte sute de milioane de oameni nu au acces la carte, la educaţie. De ce aceste inegalităţi flagrante? Cum de s-a ajuns să se acumuleze atâta nedreptate şi suferinţă? De unde această dramă umană? Un prim răspuns ar fi că, cele mai multe rele îi parvin omului de la om, căci prin aberanta cursă a înarmării şi printr-o industrializare artificială şi poluantă, mediul ambiant a suferit o degradare semnificativă şi aproape ireversibilă. Ori înarmarea fără limite, nu este altceva decât opera unor sceleraţi, adică a unor indivizi capabili să săvârşească crime şi nelegiuiri împotriva umanităţii doar pentru a-şi satisface orgoliile şi dorinţa de a-şi etala puterea militară, spre a-i descuraja pe eventualii inamici care, la rândul lor, nu se lasă şi îşi sporesc arsenalul militar şi astfel, se intră într-un cerc vicios.

Amplificarea exploatării şi inegalităţii sociale, polarizarea, tot mai accentuată, a bogăţiei şi sărăciei, limitele creşterii economice şi a progresului într-un mare număr de ţări ale globului (inclusiv România), dominaţia aşa-zisei „pieţe libere” în care ţările subdezvoltate n-au putut face faţă concurenţei acerbe şi nemiloase făcută de ţările bogate, deşi multe din acestea s-au îmbogăţit prin exploatarea până la secătuire a resurselor ţărilor sărace, fără a le da nimic în schimb astăzi, când acestea ar avea nevoie de ajutorul lor.

Modelul de creştere economică adoptat de ţările dezvoltate (creştere-resurse-mediu) a asigurat o „creştere economică în sine”, fără o finalitate social-umană, componenta socială (omul şi nevoile sale), fiind exclusă din acest model de creştere, bazat pe exploatarea la maximum a resurselor materiale şi umane şi obţinerea unui profit cât mai mare. Bilanţul celor două secole de de dezvoltare capitalistă prin modelul triunghiular „creştere-resurse-mediu”, arată bogăţie, lux, risipă şi consum exagerat la un pol, foamete şi mizerie la celălalt pol, ceea ce reflectă, în realitate, o criză de sistem într-o lume de decalaje, de mecanisme, decizii şi soluţii eronate, date de conducătorii şi pleiada de economişti ai ţărilor care domină lumea. Întrebările care se pun sunt: Ce trebuie schimbat şi cum? Ce este rău în dezvolatrea actuală? Cum poate fi eliberată lumea de subdezvoltare, mizerie şi inechitate socială? Cum s-ar putea ca omenirea să evolueze fără să-şi pericliteze viitorul prin tensiuni crescânde, iar relaţiile dintre state să se bazeze pe cooperare şi solidaritate internaţională? Încotro trebuie orientat procesul de creativitate şi inovare? Care ar putea fi alternativele unei lumi dezirabile?

Aceste întrebări, nu sunt retorice şi ele îşi pot găsi răspunsuri, chiar dacă nu exhaustive, noi îngăduindu-ne să sugerăm câteva, cu riscul de a fi criticaţi şi combătuţi.

În primul rând economia ar trebui să se „echilibreze” de o totală dominare a cifrelor, de judecăţile pur cantitative sau de eficienţa pur economică, fără a se asigura o compatibilitate deplină a mecanismelor, structurilor şi proceselor economice cu o reală dezvoltare socială, adică cu o finalitate social-umană, cu o eficienţă socială, căci orice eficienţă trebuie să îmbrace un dublu aspect: economic şi social.

În al doilea rând, trebuie să se renunţe la creşterea economică bazată pe risipa de resurse, pe un consum artificial, exagerat, cu efecte dezastruoase pe plan social-uman şi ecologic, care crează o psihoză nesănătoasă în rândul consumatorilor, datorită multiplelor frustrări la care vor fi expuşi o mare parte dintre aceştia.

În al treilea rând, este nevoie de o înţelegere deplină şi corectă a problemelor globale, de anticiparea evoluţiei proceselor şi fenomenelor economice, de proiecţii şi construcţii economico-sociale, bazate pe informaţii şi analize critice, evitându-se falsele dileme şi sinteze cu caracter generalizator. Este, deci, nevoie de modificări în modul de gândire şi de acţiune, deoarece lipsa acestora duce la imobilism şi la remedieri paliative, care înlătură în mod provizoriu efectele negative, iar uneori sunt chiar mai păgubitoare.

În al patrulea rând, se impune îmbunătăţirea radicală a sistemului de repartiţie, introducându-se mai multă echitate pe plan internaţional, actualul sistem situând o mare parte din populaţia lumii la condiţii de degradantă sărăcie şi subdezvoltare, la abundenţa excesivă a unora, alături de înfometarea altora, astfel încât această „patologie socială”, care se manifestă prin expansiunea şomajului, criminalităţii, sinuciderilor, traficului şi consumului de droguri, prostituţiei, proxenetismului, terorismului să fie, dacă nu eradicată, cel puţin diminuată.

În al cincilea rând, trebuie să se hotărască (acum) pentru una din două alternative: 1) un sistem economic care oferă profituri uriaşe pe termen scurt unui pumn de oameni şi dezastru pentru generaţii şi decenii întregi; 2) un sistem economic care să asigure posibilitatea supravieţuirii omenirii într-o perspectivă îndelungată, cu un nivel de trai mulţumitor, decent.

În al şaselea rând, trebuie reconsiderat rolul care i se asigură pieţii, de „barometru al optimului economic”, având în vedere incapacitatea acesteia de a evidenţia a priori şi nu posteriori fenomenele negative, conjunctuale şi de a preîntâmpina crizele.

În al şaptelea rând, trebuie înlocuită abordarea fragmentară cu abordarea globală, sistemică, prospectivă, implicând planuri mult mai largi: social-politic, educaţional, informaţional, cultural, juridic, ecologic etc.

În al optulea rând, se impune necesitatea instaurării unei noi ordini internaţionale, prin creşterea fluxului de capital spre ţările slab dezvoltate, întărirea ordinii şi disciplinei în domeniul monetar, deschiderea mai largă a pieţelor pentru produsele ţărilor slab dezvoltate, stabilitatea pieţelor, combaterea fluctuaţiei excesive a preţurilor, acordarea unei independenţe şi suveranităţi reale acestora, exercitarea controlului asupra resurselor naturale, care să fie exploatate şi prelucrate în propriile ţări la nivel superior şi valorificate competitiv pe piaţa internaţională sub aspectul calitate-preţ.

În final se poate concluziona că acest concept de creştere economică trebuie reconsiderat privindu-l în cadrul interconexiunii sale cu dezvoltarea, progresul şi cu finalitatea social-umană, ceea ce înseamnă că o anumită creştere economică nu trebuie să conducă doar la creşterea profiturilor şi veniturilor capitaliştilor, ce şi la satisfacerea optimă a unor multiple cerinţe social-umane: bunuri de consum colectiv, un nivel de trai decent pentru toţi locuitorii globului sau marea majoritate a acestora, educaţie, sănătate, securitate etc., care să asigure satisfacţie şi bucurie oamenilor, fără, însă, tentă de hedonism.

Naţiunile trebuie să înţeleagă că ele au soarta pe care şi-o fac. Nimic fericit nu vine din întâmplare. De aceea, naţiunile trebuie să lupte pentru libertatea gândului şi a acţiunii şi să nu se lase în voia destinului, deoarece destinul este, uneori, un joc pervers, gata să facă rău, căci deşi avem ochii deschişi, uneori nu vedem nimic. Nu trebuie, însă, să ne plecăm supuşi şi resemnaţi în faţa hazardului. Omul nu poate suferi la infinit. El nu trebuie să stârnească milă, să suporte viaţa aşa cum i-a fost dată.

Umanitatea ar trebui să caracterizeze societatea omenească. Ceea ce trebuie făcut este să luptăm, să nu abandonăm lupta şi să nu ne lăsăm învinşi, căci altfel suferinţele noastre nu vor lua sfârşit niciodată.