În manualele de uz intern ale serviciilor secrete sovietice şi nord-americane din anii `70 şi `80 ai secolului trecut – întâlnim câţiva termeni care definesc agenţii pe care acestea reuşesc să-i strecoare în familia adversă pe post de spioni. Care este diferenţa între „cârtiţă” şi „fluture”?

După unii specialişti, care s-au aplecat asupra istoriei serviciilor secrete, mai ales a celor care au dominat şi domină lumea „războaielor din umbră” în ultimul veac, între „cârtiţă” şi „fluture” nu este mare deosebire. Şi totuşi! „Cârtiţa” este recrutată din interiorul serviciului secret advers, stimulată cu bani şi alte oportunități. Cu alte cuvinte, se valorifică setea de îmbogățire și parvenire, de a-și oferi o viață materială peste nivelul asigurat de veniturile legale obţinute de la locul de muncă oficial. Dacă are flerul şi şansa să-şi părăsească ţara şi să se refugieze la timp în familia stăpânului finanțator devine „defector”. „Fluturele” este o categorie specială de spion. El nu este recrutat de adversar. Se oferă şi se lasă manipulat de acesta, exploatându-i-se niște trăsături de caracter înnăscute, pe care serviciul secret advers i le cultivă treptat şi la maximum, cu intermitențe, pentru a-l ambiționa şi a oferi material cât mai mult, speriat că ar putea fi abandonat. Aici intervine dorinţa de a ieşi din tiparele societăţii în care s-a născut şi a crescut, pe care crede că trebuie şi poate să o schimbe radical, desigur în favoarea masei oamenilor de rând din care provine, pentru a instaura adevărata democraţie şi dreptate socială. Crede că este deţinător al noului adevăr, ambiţios în a intra în galeria binefăcătorilor neamului, orgolios, un veritabil Mesia.
De pe aceste premise punem în discuţie două personalităţi politice, la cel mai înalt nivel, care au marcat, respectiv vor marca lumea în ultimele şi următoarele decenii.
Mihail Gorbaciov, ultimul secretar general al PCUS, detonatorul URSS şi al sistemului comunist est şi central european, a putut fi un „fluture” al CIA şi FBI? Născut şi crescut în patria comunismului stalinist, afirmat ca activist de partid de jos (raionul Stavropol) până sus (în Biroul Politic al PCUS), Gorbaciov aparţinea unei noi generaţii de activişti de partid, afirmaţi sub imperiul „reformei hruşcioviene”, apoi a reînchistării dogmatice a perioadelor Brejnev, Andropov şi Cernenko (1964-1989). Specializat în probleme agrare, cu studii în Drept, făcute din postura de activist de partid, şi-a dat seama că economia de tip sovietic, strict şi păgubos planificată, care a eliminat libera concurenţă stimulativă, plasase URSS în urma dezvoltării economice a lumii libere. Chiar vizitele oficiale efectuate în anii 1966-1969 în statele surori (Republica Democrată Germană, Republica Populară Bulgară şi Republica Socialistă Cehoslovacă), apoi cele turistice în Italia, Franţa, Belgia, Republica Federală Germania în anii 1970, i-au dovedit rămânerea în urmă a economiei sovietice. Atunci i-au încolţit în minte programele „Perestroica” şi „Glastnost”, ce trebuiau să scoată URSS din letargia economică şi ideologică, să repună popoarele sovietice în prim-planul lumii mondiale. Ajuns şef incontestabil al URSS, a început să transpună în practică reforme pentru care societatea sovietică nu era pregătită, nici din punct de vedere economic şi nici mental. În plus, nomenclatura politică îmbătrânită şi pragmatică nu era în stare să înţeleagă şi nici nu dorea să accepte schimbarea.
Pe de altă parte, serviciile secrete vest-europene, şi în special cele nord-americane, conduse de doi preşedinţi remarcabili (Ronald Reagan, 1981-1989 şi George Bush sen., director CIA între 1976-1977, vicepreşedinte între 1981-1989, preşedinte din 1989) au ştiut să-i cultive vanitatea de om al schimbării, de om al secolului. Se pare că orgoliile soţiei Raisa, prima doamnă de secretar-general al PCUS vizibilă – inteligentă, cunoscătoare de limbi străine, mondenă, cu care se sfătuia în toate problemele de conducere – a potenţat ambiţiile soţului Mihail Sergheevici. Rezultatul: în 1991 URSS dispare ca entitate politică şi aruncă estul Europei, Siberia şi Orientul Îndepărtat în haos până la „epoca Putin” (?).
Se spune că de la „idealism la prostie nu este decât un pas”. Mihail Gorbaciov a parcurs acest traseu în aproximativ cinci ani. De aceea, nu numai lumea intelectualilor ruşi (în mare parte), ci şi rusul de rând, îl consideră un trădător de patrie. Dacă noua generaţie de oameni politici ruşi în frunte cu Putin, noul ţar şi secretar-general al Federaţiei Ruse, nu-l umilesc, nu-l trag la răspundere pentru gafele comise, se explică prin aceea că la marile puteri mondiale greşelile „tătucului” trebuie trecute sub tăcere, chiar iertate, pentru păstrarea imaginii statului şi naţiunii veşnic biruitoare în faţa adversarilor externi şi interni. Deci, îl putem integra pe Gorbaciov în rândul „fluturilor” CIA?
În ultimele luni aceeaşi etichetă riscă să se pună şi pe numele nou alesului preşedinte al SUA – Donald Trump! În cazul acesta, dovezile scoase în prim-plan de CIA şi FBI, potrivit cărora Trump a fost şi poate fi manevrat în continuare de principalele servicii secrete ruseşti (SVR, FSB, GRU), sunt mult mai concrete decât în cazul lui Gorbaciov. Un raport secret al CIA, susţinut de FBI, arată că preşedintele Putin, prin serviciile sale secrete, s-a implicat personal în alegerile prezidenţiale din SUA. Hackerii rusi ar fi manevrat voturile în defavoarea candidatei Hillary Clinton, cunoscută pentru vederile sale antiruse. În plus, alte surse vorbesc de existenţa unor eventuale fotografii şi filme făcute cu ocazia unei chermeze la care omul de afaceri Donald Trump ar fi participat cu prostituate rusoaice, la Moscova, în urmă cu câţiva ani. „Colac peste pupăză”, Budapesta a acceptat (?) să apară şi o declaraţie a unei frumoase unguroaice, prezentă şi ea la cheful amintit mai sus, care i-ar fi refuzat cu hotărâre avansurile americanului. Încă un argument în favoarea declaraţiilor, fără acoperire documentar-arhivistică, că Ungaria a încercat de-a lungul istoriei sale, să-şi salveze interesele inclusiv prin femei, recrutate din lumea oamenilor de rând până la vârful aristocraţiei simandicoase.
Reacţia preşedintelui ales al SUA în faţa acestor acuzaţii a fost, evident, vehementă, de respingere a insinuărilor. Desigur, toţi cei „cu musca pe căciulă”, în prima fază resping acuzaţiile şi supoziţiile! Vedem această practică şi în mica noastră lume politică românească!
Declaraţiile preşedintelui Trump, atât din timpul campaniei electorale cât şi după victoria în alegeri, favorabile lui Putin, te fac să crezi că ceva, ceva poate fi adevărat. Deci, oare Donald Trump a ajuns şi el un „fluture” al serviciilor secrete ruse? Ar fi un succes excepţional al acestora, un avertisment serios pentru lumea liberă!
Cum să privim hotărârea celor doi mari ai lumii de astăzi de a se întâlni la Budapesta la începutul lui februarie a.c.? Va deveni oraşul de pe Dunăre noul centru al spionajului mondial, cum au fost Berlinul, Viena şi Praga în perioada interbelică pentru Internaţionala Comunistă a lui Lenin? Posibil, dacă Victor Orban îi aranjează lui Trump o întâlnire discretă cu top-modelul maghiar care l-a refuzat la Moscova acum câţiva ani!
Totuşi să nu ne temem că ambiţiile de mare putere a Ungariei Mici se vor materializa în practică în Europa Centrală!
Ceea ce este mai important de reţinut este faptul că structurile politice foarte bine aşezate, democratice, ale SUA, sunt în stare de a bloca orice deviere a propriului preşedinte de la principiul, câştigat cu greu de-a-lungul a peste un veac, prin muncă, mari pierderi umane şi materiale, că SUA poate şi trebuie să rămână prima putere economică şi militară a lumii.
Însă să nu uităm că, pe lângă această speranţă, trebuie să ne ajutăm „prin noi înşine” printr-o diplomaţie ofensivă şi de calitate, prin revigorarea vieţii economice care să dea de lucru cetăţenilor din ţară, să asigure locuri de muncă românilor din străinătate care doresc să se reîntoarcă la obârşii, să stârpim corupţia, să simplificăm birocraţia, să selectăm cu grijă clasa politică pe baza calităţilor morale şi profesionale, să punem bază pe învăţământ şi sănătate, să cultivăm sentimentele naţionale şi patriotice reale prin fapte şi nu prin vorbe.
Şi ceea ce este mai important: să punem capăt războiului intern „româno-român” printr-un guvern responsabil – de ce nu – de unitate naţională.