Un popor nu poate exista fără repere de identificare şi fără sărbători repetitive care să-i confirme participarea la marele spectacol al existenţei. Toţi ateii aşteaptă cu aceeaşi nerăbdare şi aceeaşi tensiune emoţională Crăciunul şi Paştele, ca şi cei mai credincioşi oameni, pentru că există în fiecare om nevoia funciară de sărbătoare ciclică, care să îi formeze existenţa, altfel cenuşie.

Dintru începuturile omenirii, aceste sărbători au fost religioase. Apoi, unele şi-au pierdut semnificaţia originală, au perpetuat peste generaţii şi veacuri. Cei care nu au asemenea sărbători şi le inventează. Aşa a apărut în lumea nouă şi au amplificat până la rang de sărbătoare naţională ceva ce se prefigura la alţii: Halloween şi Valentine‘s Day-Ziua Îndrăgostiţilor. Când nu ai ceva, împrumuţi sau inventezi, dar când ai ceva de mii de ani, cu mult mai valoros simbolic şi renunţi, renunţând la tine, pentru a-l copia pe altul mai fără substanţă, înseamnă că eşti pe punctul de a-ţi pierde identitatea. Se dă la ora actuală în toate mijloacele de informare: ziare, reviste, cărţi, radio, televiziuni şi internet o dură bătălie de mistificare şi manipulare a mentalelor colective ale popoarelor mai mici, mai ales. În momentul în care unui popor îi anulezi reperele identitare valorice (vezi Eminescu, atacul la Eliade), istorice (vezi Basarabii, care ar fi fost cumani), politice şi sărbătorile specifice, atunci identitatea acelui popor dispare, el poate fi asimilat de cei care şi-au pus ochii pe pământurile lui. Iar lumea este din ce în ce mai plină, mai prea plină, pentru unii poate strâmtă, pentru alţii prea nesigură, pentru alţii care nu se satură... De aceea enorma presiune psihologică de manipulare şi asupra mentalului colectiv al poporului român, până la a crea confuzie şi nesiguranţă în scrierea limbii (Academia!) şi promovarea tot mai insistentă a romenglezei, cu barbarizarea limbii.

Dar, să revenim la sărbători. După ruptura din decembrie ni se bagă pe gât cu insistenţă, cheltuind banii noştri prin intermediul sculelor, Valentine‘s Day-Ziua Îndrăgostiţilor, oficial (presa de toate dependenţele de pe multele meridiane) trecându-se sub tăcere Ziua Îndrăgostiţilor pe care o avem de cel puţin 2.000 de ani, Dragobetele. Să poposim puţin la semnificaţia denumirii. Avem în limba română: Dragă, Dragoste, Drăgaică (joc), Drago-bete, o familie de cuvinte, care toate au aceeaşi rădăcină naţională. Şi acum să luăm o veche zeitate, de origine indoeuropeană, origine care stă la baza popoarelor de origine aşa-zis indoeuropeană, inclusiv românii, continuatori direcţi ai dacilor. Avem Gea la greci, avem Gete la iranieni, însemnând zeiţa mamă şi avem Gebe-leisis la daci, care logic, şi prin origine, nu poate avea altă semnificaţie. De altfel, este sonor identică cu cea iraniană şi evident cu acelaşi suport vocal cu cea greacă. În ceea ce priveşte „leisis", ce pare terminaţie, avem Zal-moxis (aşa scria Eliade, nu Zamolxis, care este o simplă corupere ce poate fi demonstrată). „Zal" însemnând Zeu, la fel, asemănător, ca în alte limbi indoeuropene. De aceea, probabil „leisis" însemna zeiţă, dar cu sau fără această denominare semnificaţia lui Gebe este de zeiţă-mamă. Nu ştim ce înseamnă „bete" din Drago-bete, dar filiaţia nu poate fi nici negată argumentat. Atunci Dragobete ar fi ziua de celebrare a zeiţei-mamă, Ziua fertilităţii, Ziua dragostei.

Dacă ai ceva atât de vechi (de pe când nu existau nici englezi, nici americani), atunci cu ce inconştienţă renunţi la tine, la aşa ceva, pentru a te identifica cu ceea ce generaţia pornografică a celor care au inventat ceva insipid simbolic şi comercial, pentru că nu aveau sărbători specifice, ţi-o bagă cu insistenţă pe gât? Nu putem face deosebirea între autentic şi împrumutat? Suntem cu toţii vânduţi ca sculele prin intermediul cărora vor să ne anestezieze şi anihileze conştiinţa propriei identităţi? Este absolut necesar să ne apărăm şi să ne promovăm valorile. Se apropie Mărţişorul, care este simbol tipic geto-dacic. Roşul şi albul (focul şi gheaţa, alternanţa lor) sunt culorile tipice dacice. Ele ar fi trebuit să fie culorile naţionale. Mărţişorul nu există decât la români, la bulgari (care au asimilat prin bulgarizare fondul traco-getic pe care l-au găsit când au venit în Europa) şi la albanezi (unde între 20-25% din populaţie sunt urmaşi de aromâni - daci dislocaţi de armata romană şi duşi în sudul Dunării). Alţii nu au acest simbol al vechilor sărbători, al schimbării anotimpurilor, al venirii primăverii. Sunt aceste simboluri şi sărbători care aparţin trecutului umanităţii şi care zestre trebuie păstrată pentru urmaşi. Mai mult, ele ar trebui promovate ca valori universale şi înscrise în Patrimoniul intangibil al umanităţii.

Toate popoarele care îşi promovează identitatea, demnitatea şi valoarea îşi promovează astfel valorile. Noi am avea: Colindele (colindele transilvane, mai ales), Dragobetele, Mărţişorul şi Ansamblul lui Brâncuşi de la Tg. Jiu. Avem sute, sau poate mii de culturnici, un minister întreg, consilii judeţene, municipale, asociaţii, organizaţii... Oare toţi nu fac cât un Badea Cârţan? Cine să-i trezească, cine să le dea bice (ce multe ştia Ceauşescu!). Sau vom păţi ca în cazul geografiei. Avem mai mult de 10 facultăţi de geografie (profesori, conferenţiari etc...), avem mii de profesori de geografie prin şcoli, avem minister al turismului etc... şi vine National Geografic, din SUA, să ne spună că avem una dintre cele mai frumoase cascade din lume, clasând-o între primele 7. Nu este o ruşine? Vor veni alţii să ne spună: "Vedeţi voi, degeneraţi urmaşi ai celor care le-au produs, că vă ştergeţi pe picioare cu nestemate!". Toţi cei cărora ar trebui să le fie ruşine au pretenţii şi bat cu pumnul în masă. Acest început de secol este momentul în care se forjează nu doar o nouă ordine planetară, dar şi o nouă cultură planetară, în care fiecare popor va rămâne cu ceea ce va promova, dacă are ce promova. Noi avem ce promova, dar se pare că încă nu avem cine.

(14 februarie 2013)