Acum, când încerc să fac cunoscută o carte de călătorie intitulată „De la Beiuş la Bruxelles”, de Pașcu Balaci, îmi vine în minte sintagma aceasta: Paşcu Balaci - viator (călătorul). Şi nu întâmplător îl definesc aşa, deoarece activitatea sa literară cuprinde o arie largă, de la poezie şi teatru până la reportaj. Dar nu mă voi referi la multele sale reportaje, publicate în revistele: Flacăra, Familia, Tribuna, Luceafărul, Crişana etc., ci la cărţile sale de călătorie, ultima fiind De la Beiuş la Bruxelles, pe care autorul ne-a oferit-o spre lectură atât de Ziua Eliberării Beiuşului nostru istoric şi cultural - 19 aprilie 2017, dar și de Ziua Europei, 9 mai.

 

Vasta și diversificata cultură acumulată bob cu bob de fiul ţăranului din Sebiş de Beiuș i-a permis să scrie pagini nemuritoare despre călătoriile sale prin Europa, călcând pe urmele unor boieri iluminați, călători de altădată, precum Dinicu Golescu (1777-1830), care ne-a lăsat primul jurnal de călătorie din literatura română, intitulat „Însemnare a călătoriei mele”.

Însemnările de călătorie ale lui Paşcu Balaci ar putea fi incluse fie în specia jurnalului de călătorie, fie în cea a reportajului literar, încadrându-se oricum în literatura de frontieră, la graniţa dintre document şi literatură. Pornind de la exactitatea faptului contemporan real, autorul trece cu uşurinţă în istorie, în mitologie şi ajunge în aria largă a culturii universale, unde se simte foarte bine şi se bucură că o poate împărtăşi semenilor și cititorilor săi. Însemnările de călătorie ale autorului apar în nişte cărţi de referinţă precum: O călătorie în Grecia, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004; Secvenţe pariziene, Editura Convex, Oradea, 2009; O călătorie în Italia, Biblioteca Revistei „Familia”, Oradea, 2012. Relatând întâmplările trăite în străinătate, autorul nu alunecă în ficţiune, dar prin naraţiune şi descriere, ca moduri esenţiale de expunere, şi prin organizarea discursului prozodic, conferă paginilor sale certe valori literare.

Literatură adevărată realizează Paşcu Balaci în sonetele pe care le concepe mental sau poate pe unele chiar le scrie în acele călătorii. Aşa au ajuns la cititori nişte cărţi excepţionale de poezie cu formă fixă, precum: Sonetele greceşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002; Sonetele germane, Biblioteca Revistei „Familia”, Oradea, 2009; Sonetele Sfântului Munte Athos, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.

În aceste cărţi, faptul cotidian trăit este inclus în specificul şi mai ales în cultura poporului grec, german sau în sacralitatea mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos. Fiecare dintre cărţile enumerate mai sus ar merita o prezentare amănunţită, dar noi ne oprim la cartea De la Beiuş la Bruxelles spre a cărei lectură îndemnăm pe oricine, dar mai cu seamă pe concitadinii noştri beiuşeni, pentru că, aşa cum arată titlul, în oraşul nostru se află punctul de plecare şi de repetată revenire a relatărilor de o excepţională cursivitate şi captivantă frumuseţe.

Înainte de evenimentele din decembrie 1989, care hotărnicesc două epoci din istoria României, Paşcu Balaci descrie pe scurt excursiile sale din Republica Populară Ungaria şi U.R.S.S.

Fără voia autorului, cele două ţări prietene par a fi în antiteză. La Budapesta se putea vedea strep-tease în cluburi de noapte, se putea întâlni o tărcăiancă bucuroasă că a dat peste un beiuşean etc. La Chişinău întâlnea un român care pretindea că vorbeşte moldovineşte şi se revolta când i se explica faptul că moldovineasca lui e o românească sadea. Consecinţa îndoctrinării este, aşadar, răutatea care apare şi la supraveghetorul „special instruit” al vagonului excursioniştilor români din trenul Chişinău-Moscova. În acel vagon urcase o ţărancă cu un sac de mere, ca să le vândă în capitala U.R.S.S. Pe aceea încerca îndoctrinatul (citeşte securistul) supraveghetor să o dea jos. Merele moldoveneşti aveau, după spusele femeii, mare trecere la Moscova. Încă o dovadă că Basarabia a fost grădina edenică a fostei Uniuni Sovietice.

Scăpând de sclavajul regimului trecut, după Revoluția din Decembrie 1989, asemenea sclavilor romani de Saturnalii, Paşcu Balaci şi compatrioţii săi şi-au zis: Age, libertate Decembri utere! (Hai, foloseşte-te de libertatea lui Decembrie!). Datorită acestei libertăţi a lui Decembrie carpatin, românii au ajuns în ţările din Vestul Europei. Aşa a ajuns şi Paşcu Balaci să păşească pe urmele tătâne-său şi să depăşească Germania pentru a se opri tocmai în Belgia. Dar pentru ca cititorii să înţeleagă mai bine cât de perfect se completează cărţile de călătorie cu cele de sonete ale acestui autor, cităm mai jos sonetul: „Pe urmele tătâne-meu pornesc…/ Lui, după ce voios trecut-a Prutul,/ Glonţ bolşevic îi fu-n Crimeea cnutul,/ Iar la spital, cu glasu-i tineresc,/ Fiindc-o rupea din graiul cel nemţesc,/ Nevrând să-şi lase acol´ picior tributul,/ Ceru să-şi ducă-n Nemţia gemutul,/ (C-abia fu mire-n satul strămoşesc)./ Aşa scăpă de rana morţii tata/ Că învăţă-n Banat, la Orţişoara,/ Când fu argat şi învârtea lopata,/ Din limba Şvabilor, sprinţara…/ Şi nu a mai murit la Alma-Ata,/ Ci-n România-i dragă, mare, Ţara…” (v. Pașcu Balaci, Sonetele germane, Biblioteca Revistei „Familia” Oradea, 2009, p. 7).

Având mereu alături pe bunul Dumnezeu şi bucurându-se mereu de ajutorul Său, „blindat” tradițional și ospitalier  cu pălincă de prune, cu sâmburi de nucă, cu cârnaţ de porc, slănină şi brânză, care nu lipsesc din trusa de voiaj a niciunui bihorean plecat în lume, va ajunge Paşcu Balaci, prin august 1991, în Bruxelles, la jurnalistul „free lance” Vincent Dudant. De fapt, bihorenii s-au dus cu brişca în straița pentru merinde chiar şi în Luvru  (v. Secvenţe pariziene, p.3).

Citind cartea aceasta, veţi vedea cum bogata cultură generală dobândită la Liceul/Colegiul Naţional „Samuil Vulcan”, de care cu drag îşi aminteşte, îi permite autorului un frumos joc de cuvinte în limba franceză, între là-bas (acolo) şi Pays Bas - Ţările de Jos, din „triada Benelux” (Belgium, Nederland, Luxemburg).

Dar experienţa ziaristului Paşcu Balaci îl ajută pe acesta să surprindă cu precizie și interes nu numai diferenţa dintre Occident şi Orient, dintre România şi ţările din Vest, dar şi conducerea, direcţionarea României spre prăpastia în care se află azi din cauza unor politicieni eiusdem farinae, indiferent de partid, la începutul activităţii cărora se afla atunci, prin 1990/1991 „un tânăr şi imberb prim-ministru, îmbrăcat la Revoluţie în pulovăr, frumos, dar găunos, că industria românească este un morman de fiare vechi” şi, adăugăm noi, „energofagă”. Ghiciţi cine este! El apare şi azi pe toate posturile TV şi nu prea se găseşte nimeni să-i spună că el se află la originea răului, ca să ne exprimăm eufemistic şi să vă ajutăm noi să-l identificaţi...

Citind cartea aceasta, se va vedea cât de important este să cunoşti măcar o limbă de mare circulaţie pentru a comunica uşor cu cei din jurul tău şi, mai cu seamă, de a face cunoscută ţara ta şi cultura ei în lume, dar şi pentru a beneficia tu însuţi de cultura ţărilor pe care le vizitezi. Totul e prezentat cu înduioşat umor de cel care, din mândria venită de la strămoşii săi ţărani din Bihor, refuză în trenul care-l ducea prin Germania spre Bruxelles „un pumn de bănet”, deşi avea mare nevoie de bani.

Evocă, însă, fără falsă modestie, cultura bine însuşită de el de la profesorii săi din Liceul/Colegiul Naţional „Samuil Vulcan”, pe care o transmite cu dărnicie cititorilor săi pe toate paginile acestei cărţi, despre tot ceea ce vede cu ajutorul prietenului său Vincent Dudant, din Bruxelles, capitala Europei, care l-a dus peste tot „de la Atomium la Waterloo”, din Piaţa Centrală a acelei capitale în oraşul universitar Louvain, ca să ajungă şi prin mijlocirea însărcinatului cu afaceri al României la Bruxelles, Sanislav Aurel, la scriitorul Mihail (Michel) Steriade, traducătorul în limba franceză al lui Arghezi, dar şi al unor părţi importante din operele lui Eminescu, Lucian Blaga şi George Bacovia.

Interviul îndrăsneț și captivant cu acest scriitor român din Belgia, reluat în această carte, este extraordinar, deoarece oferă nu numai cunoaşterea vieţii şi activităţii acelui scriitor, dar arată, cu dovezi clare, nu numai beneficiile României din schimburile culturale dintre ţara noastră şi Franţa sau alte ţări francofone, ci şi imensa contribuţie culturală adusă Franţei şi ţărilor acelora de către România, încât primul impuls ce-ţi vine este să exclami, împreună cu Horatius, din Epistulae I, 6, 1 Nil admirari (Să nu te miri de nimic).

Din subcapitolul „Schimb de experienţă jurnalistică cu Vincent Dudant”, aflăm cum s-a cunoscut acesta cu Paşcu Balaci datorită operaţiunii Villages roumaines  (Satele româneşti), prin care jurnalistul belgian a ajuns în România şi s-a îndrăgostit definitiv de frumoasa noastră ţară, de ospitalitatea, cumsecădenia şi căldura sufletească a locuitorilor ei şi cum Paşcu l-a ajutat să înţeleagă schimbările petrecute la noi după Decembrie 1989. Jurnalistul belgian a scris apoi mult despre dorinţa ţăranilor români de a-şi redobândi pământurile luate prin colectivizarea aproape integrală a ţării, din martie 1962, înţelegând cum „magnificul şi sacrul sunt inerente civilizaţiei româneşti”, dar şi despre semnificaţia unui eveniment de răsunet, precum primul Congres al UDMR de la Oradea, din 22 aprilie 1990, sau intuind o „Românie între prăbuşire şi speranţă”, în care Beiuşul e „un mic burg din Carpaţii Occidentali... unde viaţa pare a se fi oprit la finele secolului al XIX-lea”, pentru că, socotim noi, atât de bine şi-au păstrat obiceiurile şi tradiţiile urmaşii dacilor de aici, încreştinaţi încă din acele străvechi timpuri.

Revenind acasă, speranţa lui Paşcu că România va redeveni La Belgique de l’Orient se va spulbera curând, căci în 20 septembrie 1991, când a predat pașaportul de serviciu la București, a văzut cu ochii săi în Bucureşti, cu colegul ziarist Nicolae Nistoroiu, cea de-a patra mineriadă, ale cărei consecinţe negative au fost mult mai importante decât căderea guvernului Petre Roman, consecinţe care l-au îngrijorat chiar pe curajosul ziarist Vincent Dudant, încât se angaja să-i asigure fostului vulcanist din Sebiș o viză de şedere permanentă în Belgia, „pentru a scrie împreună”.

La a doua vizită la Bruxelles se repetă odiseea grea a obţinerii vizelor şi a emoţiilor de la punctele vamale, ca o consecinţă firească (!) a „cataclismului politic şi de imagine negativă a nefericitelor mineriade petrecute la Bucureşti”.

Eforturile n-au fost zadarnice, nici pentru Paşcu, nici pentru companionii lui, tinerii capitalişti Radu Cărăban şi Sorin David din Oradea, dar nici pentru noi, cititorii, care aflăm lucruri extraordinare de la jurnalistul - doctor în istorie. Aflăm, de pildă, „cât de sus sunt Ţările de Jos”, de ce Bruxelles-ul a fost ales „capitala Europei comunitare”, foarte multe informaţii istorice, lucruri foarte interesante despre Marea Nordului, „Cimitir cu flux şi reflux”, al cărei ţărm a devenit, într-un anumit loc, o adevărată „bombă chimică”, despre oraşul Anvers şi întâlnirea istorică a consulului onorific al României, dl. Jean Marie Denis, care a ajuns şi în Primăria din comuna Drăgăneşti și apoi chiar în casa părintească a lui Paşcu Balaci, din Sebiş, pentru a întinde, prin tinerii capitalişti, patronii firmei „Cardas” din Oradea, Radu Cărăban şi Sorin David, şi, desigur, prin Vincent Dudant, o mână de ajutor României. (Va urma)