Lumea cam ştie cine sunt optzeciştii: generaţia de poeţi şi prozatori, eseişti, critici literari care s-a impus în cultură, chiar sub furcile caudine ale regimului Ceauşescu, în preajma anilor 1980 şi care a marcat o noutate în mişcarea literară românească. Dar cine sunt optzeciuniştii? Sunt generaţiile de absolvenţi de învăţământ universitar din anul 1981. Una dintre ele este  promoţia din acel an a Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca. O generaţie atipică, inflamată de visuri, o promoţie căptuşită cu lecturi literare solide, un grup diversificat, dar unit în efortul comun de a întreprinde ceva deosebit.

 

Printre ei ne număram şi noi, câţiva studenţi sfioşi din illa peripheria montosa (acea periferie muntoasă) a Beiuşului,  unde cărturarul şi episcopul Samuil Vulcan întemeiase inspirat în anul 1828 Liceul cu acelaşi nume, cel de-al doilea liceu românesc ca vechime din Transilvania, după cel din „Mica Romă” a Blajului), tineri de care mi-aduc cu drag şi acum aminte:  Degău Gheorghe, Talhoş Călin, Crişan Octavian, Cotor Angela, Balaci Paşcu, la care s-au mai adăugat orădenii Herlaş Rodica, Meşter Mircea, Oneţ Lia, Ovidiu Bojan şi   salontanul  Szekely Ervin.  Plecat-am nouă din Vaslui/ Şi cu sergentul zece... , cânta bardul de la Mirceşti vitejia soldaţilor plecaţi să lupte  pentru  ţară. Aşa şi noi. Bihorul bătea toate judeţele în privinţa reprezentării la Facultatea de Drept...  O revanşă târzie, dar binevenită  pentru răpirea Academiei de Drept din Oradea la Cluj în perioada interbelică. Concret, e bine de ştiut că în 1932, prin noua lege a învăţământului universitar, denumirea Academiei de Drept din Oradea (întemeiată în 1780 de împărăteasa  Maria Teresa) a fost schimbată în „Academia de Drept Regele Carol al II-lea” şi afiliată Universităţii din Bucureşti. Apoi, în anul 1934, din raţiuni pur financiare, ea a fost transferată Facultăţii de Drept din Cluj, stârnind nemulţumirea şi dezamăgirea întregii intelectualităţi din vestul ţării şi prilejuind  intervenţia hotărâtă a istoricului Ioan Lupaş de la Cluj în favoarea păstrării Academiei la Oradea. Astfel că, după un veac şi jumătate de activitate universitară neîntreruptă, prin şedinţa Senatului Universităţii din Cluj, la 16 iunie 1934, s-a aprobat definitiv contopirea celor două facultăţi din Oradea şi Cluj... Astfel că, lipsiţi  fiind de... Academia  de Drept de la Oradea, am ajuns noi, o garnitură de boboci speriaţi parcă şi de umbra pufului lor, să urcăm, măcăind şi bătând din aripioare, în toamna aurie a anului 1977 în susul Arieşului năvalnic spre înălţimile tari ale Clujului academic...  Plecasem pentru înscriere împreună cu colegul Ghiţă Degău dintr-un sat apropiat de al meu. Ne-am cunoscut  amândoi chiar în autobusul spre Cluj pe ruta Câmpeni - Turda. Aţipisem din cauza oboselii. Pe vârful Feleacului, şoferul a pus o frână destul de bruscă pentru a se opri şi a se supune obişnuitului  control al frânelor făcut de miliţie înainte de binecunoscuta coborâre  periculoasă în pantă. Atunci, la şocul frânei, m-am trezit şi prin  geamul autobusului am zărit pentru prima oară în viaţa mea Clujul. O adunare de clădiri strălucitoare, strânse într-un loc ca ouăle de pasăre într-un singur cuib. Am fost complet fascinat! A fost o dragoste la prima vedere, un coup de foudre, eine Liebe auf dem ersten Blick...  Doamne, ce frumos era Clujul! Am jurat că o să dau şi de o sută de ori  examen, numai pentru a intra în această nemaivăzută Cetate! Am intrat, cu noroc, la prima încercare, dar nu m-am dus în toamna anului 1976 la facultate. A trebuit să satisfac serviciul militar cu termen redus de nouă luni de  zile, unde mi-am întâlnit camarazii de arme (Cu cât curge mai multă sudoare pe câmpul de instrucţie, cu atât curge mai puţin sânge pe câmpul de bătălie) şi apoi colegii de bancă şi de studiu (dura lex sed lex). Cu şvabul din Sânpetru german Werner Suck cu care am învăţat o brumă de germană literară (hoch Deutsch ) s-a  întâmplat să fiu coleg de grupă în armată şi apoi coleg de grupă şi în facultate. Mi-a dat mereu extemporale, repetând misia tatălui său Suck Wendelin, învăţător respectat în comuna Secusigiu din judeţul Arad, lucru ce mi-a prins de minune cu ocazia mai multor vizite prin Germania. După începerea anului studenţesc 1977-l978 şi după  primirea râvnitelor carnete de student din chiar mâinile decanului  Ioan Gliga şi înainte de a asculta cursurile şi de a fi scoşi la răspuns la seminarii, am fost scoşi în... practica agricolă la podgoriile Întreprinderii agricole de stat (IAS) Lechinţa în judeţul Bistriţa Năsăud. Noi ca noi, că am cunoscut rigorile armatei, dar bietele noastre colege... Acolo ne-am cunoscut pentru întâia oară, noi, băieţii, cărând corfele de lemn încărcate cu câte trei-patru găleţi de struguri  de colegele noastre sprinţare, frumoase şi bronzate de soarele blând al toamnei...  Iar seara era discotecă, unde culegătorii şi culegătoarele de struguri de peste zi culegeau primii fiori ai dragostei...  Într-o bună zi de duminică, directorul l-a rugat pe îndrumătorul nostru prof. univ. Iovănaş să ne mobilizeze pentru a încărca câteva camioane mari cu sfeclă de zahăr... Ne-am executat şi, drept răsplată, spre seară,  directorul ne-a dus în pivniţa IAS-ului şi ne-a dat la fiecare un pahar mare cu vin destinat exportului... Nu cred să fi băut un vin mai bun în toată viaţa mea... Pe vremea aceea, tot ce era mai bun dădeam la export, să plătim greua datorie externă. Astăzi, istoria se repetă, căci  iar dăm ceva la export mult mai bun: milioanele de români tineri care se băjenesc prin ţări streine pentru a câştiga o pâine mai bună...

 

De pe scena studenţească, pe marea scenă a ţării

Cred că unitatea şi solidaritatea generaţiei noastre optzeciuniste a fost generată de trei factori: faptul că majoritatea proveneam din familii modeste şi ştiam care este preţul şi sfinţenia muncii, apoi împrejurarea că majoritatea băieţilor din an făcuserăm împreună în acelaşi pluton  serviciul militar cu toate privaţiunile şi rigorile acestuia şi ne cunoşteam foarte bine (Cosneanu Gheorghe, Corneanu Dumitru, Meşter Mircea, Balaci Nelu Paşcu, Talhoş Călin, Crişan Octavian, Bisa Petru, Pătruţescu Valeriu, Scurtu Ştefan, Blaj Liviu, Luha Vasile, Szekely Ervin, Suck Werner) şi, last but not least, fericitele întâmplări de dragoste care au dus chiar la căsătorii durabile, exemplare, chiar în timpul facultăţii între colegii şi colegele noastre din grupe, cum ar fi cazul familiilor Cosneanu Gheorghe & Rodica, Lazăr Augustin & Elisabeta, Părăuan Ionel & Suzana, Mircea Criste & Viorica, Nagy Karoly & Erzebet, Berghezan Ioan & Gabriela...  Cred  că am fost de-a lungul timpului şi rămânem şi acum la ceasul reîntâlnirii noastre de la Băile Felix o mare, dar şi diversificată, unică familie care a debutat în toamna anului 1977 într-un chip neaşteptat.  Unul dintre colegii noştri din numerosul grup bihorean a comis nu o crimă, ci... o piesă de teatru şi responsabilul cultural din anii mai mari, Deji Vifor, coleg cu Victor Ciorbea, a hotărât că trebuie să ne prezentăm cu ea la Festivalul Primăvara studenţească. Zis şi făcut. Piesa a fost dactilografiată cu sârg de colegul nostru clujean, Iordăchescu Constantin, la o micuţă maşină de scris, acestea aveau un regim special... A venit doamna regizor Rodica Radu de la Teatrul Naţional din Cluj, a făcut cu acribie şi inspiraţie selecţia actorilor din anul I de facultate.  Întreaga conducere a Facultăţii de Drept a rămas bouche bée (cu gura căscată).  „Ce e cu bobocii din anul I ? Confundă dreptul cu artele dramatice ?” Nu greşeau ei, magiştrii noştri, prea mult. Pentru că dreptul este şi o artă dramatică, înainte de a fi o dramă cu adevărat, uneori.

Îmi aduc aminte cu nesfârşită nostalgie de premiera piesei de teatru  O boală care nu se vindecă decât aici, răsplătită cu Premiul special al revistei Napoca Universitară şi în care au evoluat cu talent şi mare dăruire sufletească Valentin Mirişan (Mirele), Velea Traian (în rolul de neuitat al Poştaşului ), Budeliţă Rodica (Mireasa), Moisa Veronica în tandem cu colegul ei Rădoiu Petru, Meşter Mircea, Cornoiu Dănuţ, Degău Gheorghe, Seutea Didina... Tătăran Maria ne iubea atât de mult încât s-a rugat de regizoare să fie sufleur ca să ne vadă mereu... Premiera piesei a fost un adevărat triumf. Sala Casei de cultură a studenţilor din Cluj, ca de obiecei, la festivalurile studenţeşti, arhiplină... Prodecanul Ernest Lupan şi prof. Pop Liviu, responsabil cu activitatea culturală a Facultăţii, ne-au invitat la cină la restaurantul  Metropol de lângă gară...  Ce onoare pe capul nostru! Am cântat, am dansat, am discutat viitoarele şi măreţele proiecte culturale...  Artiştii se credeau în al nouălea cer, crezând în mod uşuratic că au înmuiat inimile magiştrilor... Nici pomeneală! Câţiva artişti au picat la examen cu prodecanul, de le venea să joace într-o tragedie antică...

 

Mon cher camarade...

În anul I, aveam şi colegi din Afrique noire, Africa neagră. Unul dintre ei se numea Douqouré Dago, din Côte d΄ Ivoire, Coasta de Fildeş. Era în grupa 543, coleg cu mine. La seminariile de istoria statului şi dreptului românesc, cu temutul prof. Dumitru V. Firoiu, negrul mă întreba rugător: Mon cher camarade, que signifie voievodat ? Que signifie cnezat? La care eu răspundeam în şoaptă: Un petit royaume, mon ami! Poate la ora actuală, colegul nostru este încă ministru de Externe sau cel puţin  un ambasador extraordinar şi plenipotenţiar... Cel mai mult îi plăcea lui Doukouré definiţia ambasadorului, enunţată  autoironic de Sir Ambrose Bierce al Marii Britanii şi pe care-i plăcea să i-o spun necontenit în latineşte: Legatus est vir bonus peregre missus ad mentiendum rei publicae causa, adică  „Ambasadorul este un om bun trimis în străinătate să mintă spre binele patriei sale”.  

Colegii din an care erau obişnuiţi să înveţe acasă cu voce tare, acum trebuiau să amuţească în sala de lectură a căminului studenţesc Avram Iancu, unde au ars miliarde şi miliarde de neuroni... Erau acolo campioni la numărul de ore înregistrat zi de zi la învăţat. Un coleg de-al nostru de cămin de la istorie răspundea la numele de Ioan Aurel Pop, azi rectorul Universităţii Babeş- Bolyai. Din cei care învăţau necurmat, zi şi noapte, se recrutau, de obicei, şefii de promoţie de la facultăţile de drept  (Pop Mihai, căsătorit cu o colegă de-a noastră Eleonora Cerneanu), filologie şi de istorie-filosofie. Erau însă şi uimitoare excepţii. De pildă, Velea Traian, şeful nostru de promoţie,  care în anii trecuţi a debutat cu o răsunătoare carte de poesie religioasă intitulată  Iubi-te-voi, Doamne!, lansată cu mare succes şi în sala festivă a Baroului Bihor, nu a fost un tocilar. El nu citea atât de mult  ca şi împătimiţii sălii de lectură, dar avea o memorie fenomenală şi o capacitate de analiză şi sinteză uimitoare care ar fi putut atrage invidii...  Citea de două sau de trei ori cursul şi lua numai note de 10 şi  nu se chinuia atât de mult ca predecesorul nostru Victor Ciorbea, studentul din anii mai mari care a repetat un an numai pentru a fi şef de promoţie... Lupta pentru un punct sau două puncte era de a dreptul dramatică... Eu am ratat Beiuşul pentru că un coleg avea doar câteva puncte peste mine...  Dar tot răul spre bine: izolat la Marghita, în căminul de nefamilişti, am început să scriu piesele mele de teatru şi sonetele care mi-au adus intrarea în Uniunea Scriitorilor! Dar exista apoi şi o strategie inversă: unii colegi şireţi nu se băteau pentru medie mare, ci repetau un an, doar pentru a putea prinde o promoţie cu mai puţini catindaţi la posturile de magistraţi şi avocaţi din urbea lor natală...  

Anul I a fost cel mai greu, dar parcă şi cel mai frumos. Am mai multe amintiri din anul I decât din ceilalţi ani... Ne-am obişnuit cu greu să învăţăm mult şi aproape zi de zi... Ce înspăimântător de greu a fost primul examen la Istoria statului şi dreptului românesc al prof. Dumitru V. Firoiu. Werner îmi făcuse o cafea atât de tare, seara târziu, de nu am mai putut să pun restul nopţii geană pe geană... Dimineaţa, la cantină, nu am putut să mănânc nimic: întreg stomacul îmi era  încordat şi tare ca o piatră...  Alles Anfang ist schwer  (orice început este greu), mă consola amicul bănăţean. Am luat nota nouă, prima mea notă la facultate. Priveam cu mare jind spre colegii din anul IV ca spre nişte zei pogorâţi pe pământ şi ei nu ne învredniceau cu nici o privire. Se credeau deja în Olimpul  Justiţiei...  De aceea, când bobocii anului I în toamna de graţie a anului 1977 au spart gheaţa monotoniei academice din facultate cu... o piesă de teatru, scrisă tot de un boboc, imperturbabilii zei aproape debarcaţi pe limanul mântuitor al lucrării de licenţă au fost surprinşi de-a dreptul...

(Va urma)

Chronicarius Anonymus Varadiensis