Surprizele au continuat. Facultatea a debutat la Festivalul următor cu o echipă de dansuri populare şi cu o nouă piesă de teatru Naufragiul sau Cine este Penelopa!

 

Ştiu că secretarul de partid a venit la autorul piesei, rugându-se să nu-l sinucidă pe prietenul lui Ulise, care era un trădător ce atentase la nurii Penelopei şi ascunsese scrisorile eroului ce revine acasă, deşi fusese declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă... El trebuie să reînvie civilmente, printr-o nouă acţiune judecătorească spre a se recăsători cu draga lui Penelopă... care, înainte vreme, asediată de peţitori, îi amâna sine die, spunând că trebuie să îşi dea doctoratele...  La competiţia ştiinţifică, sportivă şi artistică denumită Patrulater, pentru că se desfăşura ca un concurs între cele patru facultăţi de drept: Cluj-Napoca, Bucureşti, Iaşi şi Sibiu, anul nostru dădea cel mai mare număr de competitori, precum Ovidiu Bojan, Criste Mircea şi Lazu Mariana (folkişti talentaţi), Balaci Paşcu (creaţie literară). Nu lipseau însă nici giumbuşlucurile de care cu plăcere ne aducem azi aminte. De pildă, la unul dintre seminariile de drept procesual civil ale lui Buia Durido, întreaga grupă, extenuată de atâta învăţat la alte materii, a decis în majoritate de voturi să se ducă la o bere sau la un suc la Chios, vestitul local de lângă lacul din Parcul central al urbei. Un coleg de-al nostru, Ghiţă Degău, s-a nimerit să întârzie vreo cinci minute. S-a apropiat cu atenţie de sala de seminarii. Nici un zgomot. Curios a deschis uşa. Atâta i-a trebuit! Mai bine ar fi fugit încotro vedea cu ochii! Înăuntru, profesorul Duia Durido aştepta. Bună ziua, dom΄ profesor, ce s-a întâmplat?  Aştept pe colegii tăi să vină la seminar... Dar cred că nu mai vin, a îndrăznit colegul nostru să spună. Nu-i nimic, ţinem noi doi seminarul. Şi profesorul Buia l-a fiert cu metodă şi la foc mic pe colegul nostru vreme de o oră întreagă, acesta salvând onoarea grupei!  Altădată, în anul IV de facultate, la penultimul examen de relaţii internaţionale, vestitul şi marele nostru profesor de drept privat roman, membru în comisia pentru drepturile omului la ONU, Vladimir Hanga, după ce l-a examinat pe primul student în ordine alfabetică din grupa 543, Balaci Nelu Paşcu, dându-i nota maximă, l-a rugat pe acesta să-i aducă un borcănel cu iaurt şi un corn să-şi potolească foamea. Studentul, de bucurie că a luat nota maximă, a luat bănuţii de la magistru şi a alergat în urbe. Nu a găsit nici urmă de corn şi iaurt în centru. Atunci s-a dus mai departe, pe străzile laterale, cutreierând şi multe alte străzi. Nimic! Disperat, a luat-o la goană în cartierul  rămas nescotocit Grigorescu şi abia acolo la un magazin alimentar a luat ultimul borcan cu iaurt şi ultimul corn: Evrika! Trecuse deja de mai bine de o oră şi ceva!  Magister noster, Pater noster, o fi mort de foame! Şi a luat-o la goană, mai repede decât soldatul Fidipide, cel care a anunţat victoria grecilor asupra păgânilor perşi la Marathon. Când a ajuns în faţa uşii sălii unde continua examinarea colegilor săi, Balaci Paşcu, răsuflând greu, a spus: Magister, fecisti longum iter intra muros et apportavi lactem et panem! (Magistre, am făcut un drum lung între zidurile urbei şi v-am adus lapte şi pâine).

La care magistrul, întrerupând pentru câteva momente examenul, a prins să râdă din ce în ce mai tare, scuturându-şi umerii:  Ha, ha, ha! Lactem et panem, lactem et panem!

Colegii de grupă au mărturisit apoi că au beneficiat de cea mai mare clemenţă din partea magistrului şi că majoritatea au luat numai note de 9 şi l0. A doua zi, doi emisari de la grupa ce urma să fie examinată, s-au prezentat la uşa camerei din căminul Avram Iancu unde era găzduit latinistul, cu intenţia de a-l duce să spună iar ceva pe latineşte magistrului. Dar latinistul anului era de negăsit: după un examen, se făcea, de obicei, ştergerea creierului cu ajutorul obişnuitului suc   făurit din malţ şi hamei... pentru că, ehei!,  urma o altă disciplină juridică, un alt chin...

În cursul anului I s-a întâmplat o mare nenorocire. A murit în chip neaşteptat colegul nostru maghiar din Satu Mare, pe nume Gherman Vasile...  Venit mors velociter/ rapit nos atrociter,  mai repede decât   momentul atât de aşteptat al interpretării vestitului imn studenţesc de adio spus facultăţii...  Colegul nostru purta mustaţă şi cioc ca  muşchetarii lui Alexandre Dumas, fapt care l-a indispus pe temutul nostru profesor de drept constituţional, Ion Deleanu, care deschidea cursul său ex cathedra cu obişnuitul său slogan ironic: Distinşi şi destinşi colegi!

 

Confetti şi spaghetti!

Adevărul e că, spre deosebire de admiterea de azi, ştacheta admiterii  din epoca  „societăţii socialiste multilateral dezvoltate” era înaltă şi numai puţini reuşeau să o sară. După mult studiu şi uneori după mai multe încercări. Dar apoi, în general, studenţii admişi reuşeau să termine cu bine facultăţile. Acum, în zilele noastre, la multe  universităţi se intră foarte uşor, dar după terminarea studiilor, nu reuşeşti să fii, în cele mai multe din cazuri, decât un şomer cu diplomă. Am asistat în anul 2015 la ceremonia absolvirii Facultăţii de drept a fiului meu. În uriaşa Sală Polivalentă din Cluj unde se desfăşoară competiţiile sportive, au intrat dintr-o dată, ca într-o mare arenă, sute şi sute de absolvenţi de drept, perfect aliniaţi, frumoşi, emoţionaţi peste măsură, cu toca de rigoare peste capete. După ce numele fiecărui absolvent era strigat la microfon şi felicitat personal de profesorul şi avocatul Gheorghe Mateuţ, urma o salvă de urale din partea susţinătorilor din tribune, familia absolventului şi prietenii lui.  Păreau toţi nişte învingători, în faţa cărora se prăbuşeau porţile oricăror cetăţi!

După ce numele ultimului absolvent a fost pronunţat, a urmat o  adevărată furtună de confetti care a umplut toată legiunea de absolvenţi şi o mare parte din publicul admirator. Mamele tinerilor absolvenţi erau toate în lacrimi de bucurie! Ce scurtă a fost însă  fericirea absolvenţilor! Pentru că apoi a urmat teroarea examenului de admitere în magistratură şi în avocatură, în urma căruia mulţi s-au  reprofilat pe alte domenii sau, pur şi simplu, mai rău, au renunţat să mai stea în România. Au plecat în străinătate, cel mai ades în Italia, să slugărească în patria cuvântului spaghetti. Ce oroare! De la confetti –ul... universitar la spaghetti-ul amar al exilului auto-impus! Mai că te apucă amocul când te gândeşti că peste 2-3 milioane de români au ales să plece peste hotare în ultimii 25 de ani în state precum  Italia, Spania sau Germania, unde se bucură de venituri de patru, cinci sau chiar şapte ori mai mari decât cele câştigate de prietenii ori cunoştinţele rămase în ţară...

 

La tocit în cimitirul de alături

Un alt moment de care îmi aduc aminte acum a fost acela al verii anului III de facultate, cel mai greu an, când învăţam pe rupte procedura penală în cimitirul răcoros din apropierea căminului Avram Iancu. Eram patru: eu, Suck Werner, Crişan Octavian şi Rădoiu Petru, toţi colegi de cameră. Din cauza căldurii toride preferam răceala criptelor umbrite. La un moment dat, mi s-a părut că aud o muzică difuză. Am întrerupt lectura şi am ieşit pe cărarea din cimitir. Muzica nu s-a oprit.

„Doamne, Dumnezeule, ai milă de mine, doar nu m-oi fi ţicnit ?” Am revenit la colegii de cameră. I-am văzut şi pe ei destul de anxioşi. Se opreau dintr-odată şi ascultau cu gurile căscate. Apoi îşi înfundau nasul în curs, ca peste câteva minute să asculte iar cu mare atenţie. Werner, mai deschis cu mine, a vrut să-mi spună ceva, dar a renunţat. Atunci, cu inima cât un purice, l-am întrebat încet pe Werner:

Werner, tu nu auzi o muzică? Ba da, a izbucnit uşurat şvabul, uite asta voiam să te întreb eu pe tine, dar mi-a fost teamă că tu o să mă faci nebun! I-am întrebat apoi pe Tavi Crişan şi pe Peter Rădoi. Amândoi au confirmat că aud o muzică difuză, parcă venită din depărtare. Atunci, ca la un semnal, abandonând cursurile de procedură penală pe criptele răcoroase, ne-am îndreptat spre locul de unde se auzea din ce în ce mai tare acea muzică al cărei ton creştea din ce în ce mai mult. După ce am ajuns la locul cu pricina, ne-am dumirit: o şatră de ţigani îşi îngropa bulibaşa cu muzică în ditamai cimitirul din Cluj! Am început să râdem ca nişte bezmetici, să ne detensionăm de teroarea prin care trecusem, dar apoi, văzând pumnii ridicaţi şi auzind răcnetele ţiganilor, am rupt-o la fugă în bârlogul nostru răcoros, unde să încadrăm de îndată în memoria noastră afectivă infracţiunea de ameninţare a falşilor îndoliaţi.

 

La Alba Iulia în 1 decembrie 1978

Suntem în anul de graţie 2016. Anul în care se implineşte un secol de la intrarea curajoasă şi inspirată a Regatului României în Primul Război Mondial pentru desăvârşirea unităţii naţionale. Peste încă doi ani vom aniversa un secol de la marea unire a Transilvaniei cu Regatul României. Asta îmi aduce aminte de un episod drag inimii mele. În 1 decembrie 1978, la implinirea a 60 de ani de la Marea Unire, m-am dus cu colegul meu Lazăr Augustin la Alba Iulia. Cum a fost posibil? Anul nostru câştigase în luna noiembrie 1978 concursul de istorie pe centru universitar prin studenţii Lazăr Augustin, Cerneanu Eleonora (Nora) şi Ciocazan Minodora, iar la casa de cultură, studenţii scandau însufleţiţi numele campionilor: Gusti, Nora, Minodora...  Aşa că Gusti, cunoscând preocupările mele pentru teatrul istoric, m-a invitat cu căldură la Alba Iulia. Am acceptat cu mare bucurie să mai ies din  bârlogul sălii de lectură care ne ofilea tinereţea. Ajunşi în cetatea Bălgradului, ne-am entuziasmat peste măsură în locurile unde a murit Horea şi a triumfat Mihai Viteazul. Prinşi de vuietul sărbătorii de atunci, nu am mai simţit deloc frigul. Decât mai târziu, la căminul studenţesc, unde ne-am refugiat ca doi soldaţi veniţi de pe front şi rebegiţi cu totul. Eu am bolit aproape o săptămână, dar în ochi îmi stăruiau imagini de la biserica din Alba Iulia. Peste ani şi ani, după ce am ratat repartiţia în capitala Bihorului, pentru că nu... aveam buletin de Oradea şi am fost nevoit să accept postul de jurisconsult la fabrica de încălţăminte Bihoreana din Marghita, am scris piesa de teatru  Horea Rex Daciae sau Muntele osândiţilor. Acolo este o scenă în care Horea întreabă un ţăran revoltat de unde vine şi cum îl cheamă. Acesta îi răspunde că vine din partea cealaltă, adică dinspre răsărit a Munţilor Apuseni şi că îl cheamă... Augustin Lazăr. Gusti a citit pe acea vreme Almanahul Viaţa Românească a anului l985, unde a fost publicată  piesa şi a descoperit tărăşenia. Mi-a mulţumit foarte emoţionat că l-am făcut nemuritor într-o piesă de teatru istorică. Gusti, colegul nostru, rămâne însă nemuritor pentru că în calitate de procuror s-a distins în lupta pentru recuperarea celebrelor coliere de aur  sustrase  de răufăcători români şi străini din arealul cetăţilor dacice.

Ca nişte pâraie care se adună să prindă putere într-un fluviu de amintiri, ne-am adunat la Băile Felix, ca să trăim, hic et nunc (aici şi acum), un moment deosebit al existenţei noastre: împlinirea a 35 de ani de la absolvirea Facultăţii de Drept din cadrul celei mai mari şi vestite universităţi din România: Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Eheu, fugaces, Postume, labuntur anni!, se căina poetul roman  Horaţiu amicului său Postumus. Mutatis mutandis, ce aş putea să vă spun acum, dragii mei colegi?  În neuitata zi de 4 iulie 1981, ziua repartiţiei guvernamentale a posturilor de jurişti, ne-am despărţit, cu lacrimi în ochi, fiecare plecând la postul său de jurist pentru a se întâlni cu destinul său profesional, familial şi social. Am fost o generaţie serioasă, solidară, unită, conştientă de îndatoririle noastre civice, sensibilă la aşteptările îndreptăţite ale marilor noştri dascăli. Generaţia noastră s-a reunit, în măsura posibilităţilor, după 10, 20 şi apoi 30 de ani de la absolvire.  În anul 1991 ne-am întâlnit la Cluj-Napoca, după căderea unui regim care ne-a obligat să învăţăm economie politică socialistă, drept cooperatist şi socialism ştiinţific şi să facem program de auto-gospodărire la cămin şi la cantina studenţească din complexul studenţesc Haşdeu.  În anul 2001, ne-am întâlnit iar, tot la Cluj, mulţi jurişti şi consilieri juridici devenind între timp avocaţi, procurori şi judecători, profesori universitari. A urmat apoi ultima noastră întâlnire din anul 2011, organizată admirabil de colegele noastre din Cluj-Napoca, doamna notar Lazu (Lupea) Mariana şi doamna judecător Lup (Gheţa) Eleonora, fapt pentru care  le mulţumim pentru că au menţinut coeziunea generaţiei noastre.

Între timp, experienţa noastră juridică şi profesională a crescut în aşa masură încât, fără a fi acuzaţi de lipsă de modestie, putem să afirmăm fără şovăire că suntem una dintre cele mai reuşite promoţii de absolvenţi pe care le-a dat în decursul timpului Facultatea de Drept din Cluj-Napoca. După cunoştinţele noastre, întregite cu cele ale profesorilor, suntem generaţia cu cei mai mulţi profesori universitari şi  doctori în drept, istorie, filosofie şi management şi anume: Lazăr Augustin, Cosneanu Gheorghe, Corneanu Dumitru, Luha Vasile, Scurtu Ştefan, doctori în drept, Balaci Nelu Paşcu, doctor în istorie - filosofie, şi Berghezan Ioan, doctor în management. Am înregistrat, de asemenea, cel mai mare număr de procurori generali pe care i-a dat  putut da o promoţie: Mircea Criste şi Lazăr Augustin, cel mai mare număr de miniştri secretari de stat: Kibedi Katalin, Ministerul Justiţiei,  şi Szekely Ervin, Ministerul Sănătăţii, cel puţin doi judecători la Inalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a României: Cornoiu Dănuţ şi Cosneanu Rodica. Nu vă vine să credeţi, dar avem şi cel mai mare număr de jurnalişti de presă centrală şi de scriitori şi anume: Szekely Ervin, Paşcu Balaci şi şeful nostru de promoţie Traian Tr. Velea. Care este actualmente cel mai... matur, dar şi cel mai bun student al Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din Baia  Mare. Asta este generaţia noastră optzeciunistă, bătrână şi tânără în acealaşi timp: are şi mulţi profesori universitari, dar, mai presus de toate, are încă şi studenţi mânaţi de sfântul şi nepieritorul fior al cunoaşterii!

Avem, de asemenea, în rândurile noastre, un ambasador  al României, în persoana colegului nostru Mircea Criste şi un deputat cu trei mandate şi cu iniţiative legislative, din care una transformată în lege,  Szekely Ervin. Nu mai pomenesc aici lunga listă a colegilor noştri, jurişti oneşti, de la consilieri juridici, notari, avocaţi, procurori şi până la judecătorii care au trudit o viaţă întreagă spre a fi împlinită legea în litera şi spiritul ei. Pentru că DREPTATEA este o virtute creştină, iar bunul Dumnezeu iubeşte DREPTATEA. Ne-am străduit, după puterile noastre, să-i facem pe plac Atotputernicului Dumnezeu, fie în postura de avocat, fie în cea de judecător. Nu este uşor, mai ales a judeca! Nu judeca, căci vei fi judecat! Ce teribil avertisment găsim în Cartea cea  Sfântă.

Suntem acum, la ceasul rotund al bilanţului, o generaţie despre care ne aducem aminte cu drag cum în primul an de facultate cu emoţie tinerească şi dorinţă de afirmare a urcat pe scena casei de cultură a studenţilor din Cluj-Napoca să reprezinte piesa de teatru a unui coleg de-al lor şi care mai târziu a urcat matură şi cu experienţă de viaţă pe marea scenă juridică, politică, socială şi culturală a României.  Ne gândim cu emoţie şi adâncă recunoştinţă acum la marii noştri magiştri care au trecut modeşti în lumea umbrelor, dar al căror spirit ne luminează, încă, cunoştinţele şi ne farmecă amintirea!  Udăm aici şi  acum acest colţ de ziar cu lacrima noastră de pietate, păstrând şi un moment de reculegere, atât pentru profesorii noştri, cât, vai!, şi pentru colegii noştri, prea repede şi prea nedrept duşi din această lume: Gherman Vasile,  Tătăran Maria,  Seutea Didina, Păşcuţ Dorel,  Miclău Dănuţ, Gui Aurelia, Budeliţă Rodica, Budae Marcela.

Îi întâmpinăm cu toată iubirea şi preţuirea pe magiştrii iluştri care ne-au mai rămas... cu tâmplele lor ninse, dar care au ţinut să răspundă „Prezent!”  azi, la Băile Felix, la magnifica şi mult aşteptata noastră întâlnire de suflet care ne ajută să mergem mai departe pe drumul  imprevizibil al vieţii...

Gaudeamus igitur! Să ne bucurăm, aşadar, de această clipă măreaţă, irepetabilă a existenţei noastre, aşa cum scria poetul Lamartine: "Ô temps! suspends ton vol, et vous, heures propices !/Suspendez votre cours: Laissez-nous savourer les rapides délices/Des plus beaux de nos jours!, şi să mulţumim ab imo pectore (din adâncul sufletului) bunului Dumnezeu că a îngăduit în misericordia Sa nesfârşită să ne revedem sănătoşi pentru a depăna amintirile de neuitat ale anilor noştri de studenţie!

Chronicarius Anonymus Varadiensis