Aceste săptămâni sunt extrem de importante în ceea ce priveşte viitorul aplicabilităţii Legii 77 din 2016 privind darea în plată. Astfel, în Monitorul Oficial al României cu numărul 53 din data de 18 ianuarie 2017 a fost publicată decizia cu numărul 623 din 25 octombrie 2016 privind o altă excepţie de neconstituţionalitate a prevedrilor cuprinse în cadrul Legii 77 din 2016 privind darea în plată.

Pentru instanţele de judecată, cât şi pentru justiţiabili care intră sub incidența prevedrilor Legii 77 din 2016, importantă este motivarea acestei decizii, unde se reţin o serie de elemente care trebuie a fi avute în vedere în momentul în care se procedează la interpretarea legii. Astfel, cu titlu de premisă se reţine de către instanţa de contencios constituţional faptul că „examinând  Legea nr. 77/2016, Curtea constată că aceasta are drept obiect reglementarea acelor situații apărute în urma crizei economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să își execute obligațiile asumate prin contractele de credit”. O constatare evidentă, acesta fiind scopul declarat al legii privind darea în plată, protejarea unor debitori, faţă de unele modificări a realităţilor extrinseci contractului, care însă afectează modalitatea în care sunt apreciate obligaţiile contractuale (mai precis, semnarea unui contract de credit nu înseamnă că debitorul trebuie să ajungă la faliment, mai ales în contextul în care obligaţiile contractuale devin mai oneroase din cauza unor împrejurări care nu i se datorează). De asemenea Curtea, după ce în prealabil face o prezentare a teoriei impreviziunii, apreciază că prevederile Legii 77 din 2016, trebuie a fi interpretate în sensul că „în lipsa acordului dintre părți”, instanţa de judecată are „competența și obligația să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia”.

Aşadar, judecătorul investit cu acţiunea privind constatarea dării în plată trebuie să procedeze la analizarea în ce măsură debitorul este de bună credinţă, ori este de rea credinţă, sau, după cum subliniază Curtea, „între cei care nu mai pot să plătească și cei care nu mai vor să plătească”. Curtea în cadrul motivării deciziei dă dispoziţie instanţelor de drept comun inclusiv cu privire la modalitatea de aplicare a procedurii judiciare privind darea în plată – „în condițiile formulării contestației de către creditor sau a acțiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiției notificării creditorului, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeași lege”.

Aşadar, cu titlu de concluzie, această decizie tranşează definitiv problema aplicabilităţii legii dării în plată şi face ca actul normativ să fie un instrument real, aplicabil şi incontestabil, care va face diferenţa între debitorul de rea credinţă (care nu vrea să plătească debitul) şi cel de bună credinţă (care nu poate să plătească debitul din cauza unor motive care nu ţin de voinţa acestuia).