Șoferul Vasile din Suceava ne face semn să ne apropiem. Îngrămădim cu ușurare tot calabalâcul ce-l avem asupra noastră în portbagajul din spate al microbusului închiriat din vreme și pentru care plătim în fiecare zi firmei de transport. Din acești bani, o cotă revine șoferului. Din momentul îmbarcării, numai de el depinde reușita vizitării a cât mai multor mânăstiri athonite.

Sunt zece mânăstiri pe coasta de nord-est și alte zece pe coasta de sud-vest. 20 de mânăstiri, l7 grecești, celelalte trei fiind sârbească, rusească și bulgărească. Noi românii încă nu avem o mânăstire de sine stătătoare pe Sfântul Munte Athos, ci doar un schit Prodromu, dar la fel de mare ca o mânăstire. De ce nu avem încă o mânăstire aici? - întreb. Nimeni nu-mi răspunde deocamdată. Voi încerca să aflu în acest pelerinaj. Șoferul Vasile, pe care îl gratulăm acum cu numele imperial Basileus ca al cârmuitorilor din Constantinopol o să ne ducă pe drumeagurile înguste și destul de întortocheate ale Muntelui Athos, singura rămășiță din vechiul Imperiu Bizantin. Un ținut de o mare frumusețe naturală și spirituală. Cu alt calendar și cu alte ore. Cu un alt timp sustras istoriei noastre contemporane. Șoferul știe drumurile Athosului și cu ochii închiși.  Realizăm că nu putem să ne pierdem timpul cu un șofer de-al nostru, nu știe nici grecește  ca să citească corect indicațiile rutiere și nu dibuie nici direcțiile încotro să o ia. Așa că  urcăm cu toții, plini de speranță, în microbus, părintele îndrumător stă în față în dreapta șoferului. De acolo, monahul rostește o rugăciune împreună cu preoții și apoi poruncește să se citească despre istoria mânăstirii Hilandaru. Microbusul pornește și urcă pieptiș drumeagul îngust al Muntelui Athos. Unul dintre preoții tineri, aflați lângă geam să aibă mai multă lumină începe să citească cu un glas aproape cântat, ca la slujbă, despre mânăstirea Hilandaru: Mânăstirea este așezată într-un loc foarte frumos, cu mulți chiparoși în apropiere și a fost construită de Rațco, fiul regelui Serbiei, Stefan Nemania. Cu toate că era moștenitor al tronului, a părăsit slava și cinstea lumească și a venit în Imperiul Bizantin, fiind călugărit la Mânăstirea Tesalonicheos sub numele de Sava, iar de acolo a venit în Sfântul Munte și s-a închinoviat la Mânăstirea Vatopedu. După un timp a scris o scrisoare tatălui său, vorbindu-i de deșertăciunea acestei lumi... 

 

Strugurii care vindecă sterpiciunea femeilor

Când  microbuzul trece pe lângă arborii deși și care fac atâta umbră deasă, încât tânărul preot face pauze cât ține temporara întunecime, aflăm că, impresionat de epistola fiului său de la Muntele Athos, tatăl acestuia, regele Ștefan, l-a lăsat pe tron pe cel de-al doilea fiu al său și, părăsind palatul, a venit și el la o mânăstire de pe munte, unde a primit cununa muceniciei de călugăr sub numele nou de Simeon. După câțiva ani, fiul și tatăl, ajutați de noul rege al Serbiei, Stefan al II-lea, au ridicat mânăstirea Hilandaru pe ruinele unei alte vechi mânăstiri.  După câtăva vreme, călugărul Sava a fost chemat în Serbia pentru a fi uns episcop al tuturor sârbilor. Tatăl său a rămas în mânăstire, rugându-se Maicii Domnului pentru poporul său până la sfârșitul vieții. După trecerea la Domnul, monahii au observat că din moaștele sale a izvorât mir binemirositor și care a vindecat pe mulți bolnavi, iar din mormântul său a crescut o viță de vie ai cărei struguri vindecă sterpiciunea femeilor... Ascultăm cu toții în liniște ce citește preotul din carte. Când din sens opus apare vreun alt vehicul sau microbus, drumul se acoperă de nori de praf. Este deja cald și urcăm mereu, mereu... Și, dintr-o dată, aproape fără de veste, se pornește o ploaie blândă, dar bogată, mângâietoare, ca un plâns al Maicii Domnului, care să ne spele de păcatele pe care le-am adus cu noi pe acest istm îndepărtat. Nu mai iese nici o trâmbă de praf în urma noastră, drumul parcă se desenează în contururi clare și cineva deschide trapa de aerisire: un val înmiresmat de aer ne inundă plămânii. Este o minune  dumnezeiască ploaia asta, comentează un alt tânăr preot din spatele meu.

 

Ploaia care a salvat o mânăstire

Aflu apoi de la un alt părinte că în fierbintea și secetoasa lună august a anului 2012 a izbucnit un incendiu devastator chiar în apropierea mânăstirii Hilandaru. Mii de turiști și pelerini au amânat vizita în împrejurimile portului. Niciun ferry-boat nu a mai ridicat ancora să plece spre Muntele Athos. Au fost trimise la locul sinistru nouă avioane, patru elicoptere, mai mulți pompieri. Primul ministru Antonio Samaras a fost cel care a coordonat împreună cu guvernatorul regiunilor Macedonia și Tracia, domnul Theodor  Karaoglou, operațiunile de stingere a incendiului. Au intervenit cu ajutoare și autoritățile din Serbia, dat fiind faptul că incendiul se apropia de mânăstirea sârbească Hilandaru.  Vâlvătăile au ajuns la o distanță de numai 1.300 metri de mânăstire. Toţi călugării mănăstirii au ieşit în procesiune, rugându-se cutremurați, chiar până aproape de incendiu. Ei au purtat Icoana făcătoare de minuni „Izbăvitoarea de întristare”, care nu a ars în incendiul devastator din 1722 de la mănăstire, precum şi cu o copie a icoanei Trihierousa, în care este încastrat un fragment din Crucea cea făcătoare de Viaţă a Domnului nostru Iisus Hristor. Deodată, un nor uriaș și întunecat a apărut ca din senin deasupra locului unde se înălțau mai tare flăcările și o ploaie torențială a scăldat cu putere versantele muntelui, stingând focarele de incendiu. Monahii de la Mânăstirea Hilandaru, care s-au rugat neîntrerupt pe timpul incendiului, pompierii și muncitorii au vorbit că nu poate fi vorba decât de o minune a Maicii Domnului, ocrotitoarea vecinică a Muntelui Athos.

Ploaia a fost esențială, a declarat pentru presă și pentru agenţiile grecești Agioritikovima și Romfea însuși guvernatorul Muntelui Athos, domnul Aristos Kasmiroglou. Trebuie menționat faptul că Institutul național de meteorologie nu a prevăzut nicio clipă această  schimbare bruscă, uluitoare, de vreme. Pe locul apariției incendiului, starețul mânăstirii Hilandaru a săvârșit o slujbă emoționantă de sfințire a apelor mântuitoare lângă icoana Maicii Domnului din Mânăstire… După atâta urcat, a venit timpul să și coborâm pe partea cealaltă a muntelui. Ne apropiem de prima mânăstire pe care o vom vizita în republica monastică. Intrăm netulburați în mânăstire și ajungem în curtea interioară. O pădure de schele și macaralele aferente ne întâmpină. Se lucrează de zor la reparațiile capitale (RK) ale așezământului religios sârbesc.

Aici, mânăstirea se repară. Dar mânăstirile și bisericile sârbești din Kosovo nu mai pot fi reparate, suspină lângă mine un tânăr preot. Exclamația lui de revoltă mă duce cu gândul la ce s-a întâmplat în fosta Iugoslavie, inclusiv în rebela sa provincie Kosovo. În luna iulie l998, două sate sârbești, Retimlje si Opterusa, au fost cucerite de Armata de eliberare din Kosovo (UCK), iar mânăstirea Zociste, renumită pentru relicvele sale în toată lumea ortodoxă a fost jefuită, calugării deportaţi la o închisoare a UCK, iar biserica sârbească  a fost aruncată în aer. De altfel, pe durata conflictului, mai multe biserici și mânăstiri ortodoxe au avut mult de suferit din partea extremiștilor musulmani din Kosovo.

Având în vedere ce s-a întâmplat în ultima vreme în Paris și Bruxelles, când mai mulți fundamentaliști islamici au înfăptuit acte de inimaginabil terorism, cărora le-au căzut victime oameni nevinovați, ceea ce s-a întâmplat după 1990 în provincia Kosovo a constituit o nefericită avanpremieră și un semnal tragic, dar care, din păcate, nu a fost luat în seamă de mai marii lumii. Consecințele se văd limpede acum.

După vizita în mânăstire, unde vedem schele pe alocuri, pentru reparații interioare, suntem invitați cu toții la trapeză unde ni se aduc de către tineri călugări apă rece, rahat, ouzo și chiar cafele. Discuțiile se învârt asupra tragediei suferite de ortodocșii din fosta Iugoslavie: țara care a întârziat în mod salutar în primăvara anului 194l atacul lui Hitler asupra Moscovei cu o lună și ceva (fapt care a avut o însemnătate deosebită asupra cursului  războiului!), a avut parte de un tratament dur și inadecvat după 1990. Vecina noastră, despre care Iosip Broz Tito (conducătorul de peste 35 de ani al federației sârbe!)  avea obiceiul să spună că este o federație unică în lume, având şase republici, cinci naţiuni, patru limbi, trei religii, două alfabete şi un singur partid s-a destrămat într-o baie de foc și sânge. Chiar Oradea a fost legată de Iugoslavia prin importul masiv de bauxită  chiar din Kosovo și care era prelucrată şi preschimbată în alumină (hidroxid de aluminiu) în municipiul de pe malul Crişului Repede. Acum uzina de ALUMINĂ a fost rasă din temelii, deși aici se producea alumină tabulară (care proteja capsulele cosmice să nu se aprindă în atmosferă la întoarcerea din cosmos!) și doar  mai lipseşte să fie arată cu plugul cum a fost arată Cartagina de către romani. Unde merge acum bauxita de bună calitate din fosta provincie iugoslavă Kosovo? Unde mai pui faptul că provincia Kosovo este bogată în zăcăminte de plumb, zinc, aur, argint, platină, bauxită cărbuni, nichel, fier cupru, cobalt, cositor etc. 

Se știe că Serbia a supus Curții Internaționale de Justiție diferendul proclamării unilaterale a independenței de către fosta sa provincie Kosovo, unde s-au distrus atâtea mânăstiri și biserici ortodoxe. După încheierea fazei orale a dezbaterilor de la Haga în 11 decembrie 2009 şi după o îndelungată perioadă de deliberare absolut necesară, problema fiind foarte delicată în lumea diplomatică şi politică, în ziua de joi, 22 iulie 2010, completul de judecată al Curţii Internaţionale de Justiţie, alcătuit din 14 judecători (preşedinte Hisashi Owada, vice-preşedinte Peter Tomka, membri: Abdul Koroma, Shawkat Al-Khasawneh, Thomas Buergenthal, Bruno Simma, Ronny Abraham, Kenneth Keith, Bernardo Sepulveda Amor, Mohamed Bennouna, Leonid Skotnikov, Antonio Augusto Cancado Trindade, Abdulqavi Ahmed Yusuf, Christopher Greenwood) a pronunţat verdictul. Completul de judecată a decis cu o majoritate de 10 la 4 că declaraţia unilaterală de independenţă a provinciei Kosovo nu încalcă dreptul internaţional, iar preşedintele Curţii, dl. Hisashi Owada, a declarat că dreptul internaţional nu conţine prohibiţii privind declaraţiile de independenţă.    

Deşi nu a fost menţionată în mod public, din motive de strategie politică uşor de înţeles în România, decizia Curţii Internaţionale de Justiţie, deşi are un caracter pur consultativ, fără a fi deci obligatoriu pentru statele lumii, poate deveni sui generis un reper în politica internaţională, dar şi comportă în mod clar rezerve legitime. 

 

Ne-am mai născut odată...

Nu trebuie ascuns faptul ca soluţia Curţii de la Haga prin care s-a dat undă verde   proclamării independenţei unilaterale a provinciei Kosovo a stârnit reacţii din cele mai diferite, de la aceea că este un precedent periculos, până la contrariul liniştitor, al Marilor Puteri, că doar în cazul Kosovo s-a întâmplat ceva inedit ce a cerut o soluţie inedită, o secesiune remediu şi că nu este, nu poate fi un precedent. România nu recunoaşte independenţa Kosovo întrucât declararea unilaterală a acestei independenţe a încălcat în mod clar rezoluţia nr l244 a Consiliului de securitate al ONU care prevedea menţinerea Kosovo în cadrul Federaţiei iugoslave. În momentul de faţă, atât Kosovo, cât şi Serbia sunt îndemnate de către comunitatea europeană să coopereze, să deschidă un pod al dialogului, al colaborării în vederea integrării europene. Marx spunea că de trecut trebuie să te desparţi râzând. Cred însă că este foarte greu să te desparți râzând de un trecut dureros, traumatizant pentru ambele părţi aflate în conflict. Tomislav Nicolici, preşedintele Serbiei, a declarat acum mai mulţi ani că Serbia va renunţa la aderarea la UE dacă, în continuare, Bruxelles-ul cere Serbiei să recunoscă independenţa Kosovo. După cum vedem, rănile războiului încă nu s-au închis şi va trebui ca să treacă mult timp ca să vedem o schimbare esenţială în poziţia Serbiei care continuă să vadă în Kosovo leagănul său istoric ancestral, unul din pilonii de identitate naţională... După discuții îndelungate pe tema necesității protejării așezămintelor ortodoxe oriunde s-ar găsi ele în lume, inclusiv în lumea arabă, ne facem cu toţii o fotografie pe treptele scării de lângă vrejul  vechi, dar încă viguros, de viță de vie al Sfântului Simeon, fostul rege sârb (Ștefan) Nemanja, vrej care crește chiar deasupra mormântului său. A fost un rigă viteaz și puternic al Serbiei în cel de-al XIII-lea veac și a sfârșit ca simplu monah. Ce alt exemplu de modestie și ascultare de Domnul mai poate oferi istoria lumii? Strugurii viței de vie din mânăstirea Hilandaru au harul făcător de minuni al tămăduirii nenașterii de prunci la soții care aleargă cu credință către ajutorul Sfântului Simeon. Se spune că multe nașteri minunate au avut loc prin folosirea acestor bobițe de struguri de către soții infertili. Sunt perechi de soți sterpi din România și de aiurea care dau mărturie și azi că după ce au mâncat din strugurii viței de vie a sfântului sârb ce poartă numele sfântului Simeon din Noul Testament și care l-a ținut în mâinile sale pe pruncul abia născut Iisus, au avut parte  de marea bucurie a nașterii de copii. Iar noi, pelerinii din Bihor, ne-am mai născut odată prin puterea și harul Sfântului Simeon, sub umbra răcoroasă a frunzelor de viță de vie din  luna Brumărel a anului 2015…

(va urma)