În microbuzul în care ne suim repede-repede, pentru că şoferul are cu noi  din ce în ce mai puţină răbdare, din nou, un tânăr preot citeşte iarăşi despre mânăstirea ce urmează a fi vizitată. După ce fâşâitul supărător al pacheţelelor cu mâncare desfăcute încetează, auzim cu toţii următoarele:

 

Mânăstirea Constamonitou este aşezată pe un loc deschis şi foarte frumos, pe partea golfului Singhiticu, între mânăstirile Zografu şi Dohiariu, la o oră de mers pe jos pe malul mării. Este închinată Sfântului Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. După tradiţie se zice că ar fi înfiinţată de Constanţiu, fiului Sfântului împărat Constantin cel Mare în secolul al IV-lea. Acest lucru îl dovedeşte şi denumirea ei - Constamonitou (Mânăstirea lui Consta)... În 1666, la Mânăstirea Constamonitou rămăseseră doar şase călugări. În perioada cruciaţilor şi această mânăstire a fost incendiată, pentru că nu a vrut să accepte unirea cu Roma...

Tânărul preot citeşte rar, cu răbdare, iar noi, neavând un timp special, dedicat mesei, ciugulim din traistă, dar la hurducăturile microbuzului de pe drum, răbduriul cititor încetează câteva momente să mai citească din  comoara sa de carte. Domnul Abrudan care stă alături de mine crede cu tărie  că textul s-a sfârşit, vrea să-mi spună ceva ce nu mai suferă amânare, dar,  tocmai atunci, preotul începe să citească cu o şi mai mare însufleţire ca şi cum i-ar fi teamă că după masa frugală am putea aţipi. Acest lucru nu se întâmplă. Îl ascultăm cu mare atenţie, încercând să reţinem cât mai multe. Mi-e ciudă într-un fel că nu deţin cartea atât de râvnită acum a monahului Pimen Vlad să o pot citi în linişte în microbuz, atât cât se poate lectura într-un asemenea loc. Ne apropiem de mânăstire, iar şoferul din Suceava caută un loc cât mai bun şi umbrit pentru parcare. Coborâm pe rând, cu un sentiment de uşurare. Aerul proaspăt şi curat al Sfântului Munte îmi inundă plămânii ca un diluviu coborât dinspre creste şi nu dinspre marea ce se aude suspinând difuz. Mânăstirea, fiind într-o vale deschisă, a trebuit să fie înconjurată cu puternice şi înalte ziduri de apărare. A avut nevoie de ele ca să-i descurajeze pe piraţii păgâni, dar şi pe cruciaţii latini porniţi să desrobească Ierusalimul. Până să ajungă acolo, însă, au năvălit revendicativi peste fraţii lor ortodocşi într-un nedisimulat elan de prozelitism religios.

Întâmplarea că această mânăstire a fost ridicată de fiul Constanţiu al sfântului Constantin cel Mare mă emoţionează şi mă duce cu gândul la felul în care am descoperit eu un urmaş Constantin, trăitor azi la Londra, stră-stră-stră-strănepot al domnului nostru Constantin Brâncoveanu, de la a cărei moarte martirică din 1714 au trecut, nu de mult, 300 de ani... Revista  supliment Historia Special a colegului jurnalist Ion Cristoiu, pe care de obicei, o citesc cu interes, dezvăluia într-un reportaj al lui N. Turturică că marele neam al lui Constantin Brâncoveanu nu s-a stins de tot... Prinţii Constantin şi Mihai sunt profesori universitari în Occident şi au reluat legătura lor cu România după 1989. Cu domnul din zilele noastre, Constantin Brâncoveanu, am luat chiar legătura prin telefon şi apoi prin e-mail, el mi-a scris din Londra, după ce i-am expediat piesa mea istorică Constantinii, unde urmaşul din zilele noastre face o călătorie iniţiatic- memorialistă la Istanbul la închisoarea Edicule (a celor şapte turnuri) şi se înâlneşte - dând la o parte straturile groase de timp şi de mâzgă ale istoriei şi coborând în adâncul marii cetăţi de la Bosfor - atât cu marele său înaintaş  domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, dar mai departe cu Constantin al XI-lea Dragases, ultimul împărat bizantin care moare apărând Constantinopolul în l453 şi apoi, săpând mai adânc în vreme, chiar cu întemeietorul capitalei, Constantin cel Mare.

Acum, aflu, aici la această mânăstire, departe de Oradea, Târgovişte ori Bucureşti, că fiul lui Constantin cel Mare, pe nume Constanţiu, a întemeiat această mânăstire. Mă simt puternic legat şi într-un mod tulburător, neaşteptat şi relevant de acest sfânt lăcaş de închinăciune tocmai prin povestea pe care v-am relatat-o. După obişnuita închinare şi sărutare a sfintelor icoane, preoţii se grupează şi încep să cânte: Cuvine-se cu adevărat să te fericim Născătoare de Dumnezeu..., moment în care simt cum îmi curg  nestăvilite lacrimile pe obraji, o emoţie de nestăpânit mă cuprinde în biserica pe care o văd pentru prima dată în viaţa mea şi parcă păşesc aici pe o altă lume, a iertării, a smereniei, a lepădării de sine, a regăsirii purităţii copilăriei, a recunoştinţei faţă de pronia cerească atotputernică, atotmilostivă care m-a învrednicit să sui netulburat şi sănătos până la inegalabilul templu ortodox al  Sfântului Munte Athos. Câţi credincioşi din atâtea neamuri ale Europei şi ale lumii întregi nu s-au perindat cu sfială prin faţa sfintelor icoane? Cine să le ştie numărul? Am văzut cu ochii mei urme ale trecerii lor şi ale milosteniei lor revărsate din plin pe aici: înăuntrul icoanelor, bine-credincioşii care au binemeritat mila Sfintei Fecioare sau a altor sfinţi, vindecându-se de boli, au ţinut să înzestreze icoana Maicii Domnului cu cele mai alese lucruri. Înăuntrul icoanei, sub sticla protectoare, se pot vedea lănţişoare de aur, alte lucruri de preţ, giuvaericale de tot felul, dar şi... ceasuri  de  mână. Ceasuri de mână? Da, pentru că pe vremea când au fost depuse drept ofrande, ele valorau mult, constituiau o mândrie pentru purtătorii acestora. Îmi aduc aminte acum şi de o strigătură, des întâlnită în satele din Ţara Beiuşului, ce se auzea ades, mai ales pe la nunţi: Mireasa noastră-i o zână/Mirele-i cu ceas pe mână... Ca să-ţi dai jos ceasul de pe mână, daca era de marcă recunoscută, nu era puţin lucru pe vremea aceea... Probabil că şi la   ortodocşii greci era aproximativ la fel... Străvechiul zeu al Timpului la greci - temutul Chronos -, cel care îşi înfuleca odraslele, nu a mai apucat să fie fărimiţat la rându-i de micile limbi tăioase al ceasurilor de mână ale grecilor drept-credincioşi... aceste ceasuri de mână de cele mai diferite tipuri şi mărci, culori şi dimensiuni au tăcut şi ele, parcă în semn de adorare a Maicii Domnului... La sfânta icoană a Fecioarei denumită Hodighitria (Povăţuitoarea) sunt cel puţin 25 de ceasuri scumpe la vremea achiziţionării lor lângă lănţişoare, monede, cruciuliţe confecţionate din aur şi argint, verighete, medalioane şi alte lucruri de mare preţ... 

Cu toate acestea, nu-mi pot reţine uimirea: mănăstirea este în coada clasamentului între cele 20 de mânăstiri athonite, deşi nu arată deloc acest lucru. Biserica ei centrală (katholicon-ul) este închinată Sfântului şi celui dintâi mucenic şi arhidiacon Ştefan, cel ucis cu pietre de vechii iudei în Ierusalim.

Probabil, „cenuşăreasa” Muntelui Athos a fost cea mai greu lovită între suratele ei. Cronicile dezvăluie cum în secolul al XIV-lea, mânăstirea Constamonitou a fost atacată sălbatic, jefuită şi chiar distrusă de către  temuţii piraţi catalani, iar după căderea tragică a bravilor greci sub jugul  sultanilor otomani, mânăstirile athonite - care stăteau ca nişte spini în ochii turcilor - au trecut prin cele mai grele încercări. Din fericire, mânăstirea a fost sprijinită de către voievozii Serbiei, prinţul Gheorghe Brancovici, Ana, o prinţesă a Serbiei şi de generalul Radici. Birurile extrem de mari, cerute de către sultanii de la Istanbul, au ruinat minunata mânăstire.

Nici domnii români nu s-au lăsat mai prejos decât vecinii lor sârbi. Printre domnitorii români care au ajutat mânăstirea întemeiată de fiul lui Constantin cel Mare se numără şi Vlad Înecatul, Petru Rareş, Mihnea Turcitul, Radu Mihnea şi Constantin Şerban. În anul 1666, mai vieţuiau cu greu la mânăstire doar şase călugări. În epoca cruciadelor, mânăstirea ortodoxă a fost incendiată de către cavalerii latini, pentru că monahii de aici au refuzat unirea cu Roma.

Istoria marilor convertiri şi ispăşiri sârbeşti începută de prinţul Raţco,   devenit sfântul Sava şi tatăl lui Raţco, Ştefan Nemanja, devenit Sfântul Simeon, întemeietori ai mânăstirii Hilandaru, a continuat şi mai târziu.  Dovada: marele dar şi drept credinciosul general sârb Radici, după ce a restaurat şi reparat cu grijă stricăciunile comise de latini, s-a smerit şi s-a călugărit, intrând în rândurile monahilor cu numele nou de Roman.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mânăstirea a ajuns într-o stare atât de nevolnică, încât a fost necesar să intre sub oblăduirea directă a guvernului Republicii monastice, adică sub jurisdicţia Sfintei Chinotite din capitala Kareya. După aproape jumătate de secol, katholikon-ul şi aripa de nord a mânăstirii sunt reconstruite prin râvna extraordinară a doi monahi harnici: Simeon din Stavira şi Iosif venit de la mânăstirea surată  Xiropotamu.

Biserica centrală a mânăstirii este închinată sfântului şi dintâiului mare mucenic Ştefan, având o icoană făcătoare de minuni a acestuia. Aflăm de la călugări ca ea ar fi venit aici în chip minunat din Ierusalim pe vremea demoniacă a iconoclaştilor (distrugătorilor de icoane). După cuvenita închinare, grupul nostru de pelerini bihoreni s-a smerit şi la vestita icoană a Maicii Domnului „Hodighitria”, care înseamnă pe greceşte „Îndrumătoarea”, dăruită mânăstirii de către Ana Filantropini, prinţesa Serbiei de care am pomenit înainte. Cea de-a treia icoană, care-i atrage pe pelerinii de lângă noi, este icoana Maicii Domnului numita „Antiphonetria”, adică „Cea care răspunde”. Aflăm aici de la călugări că pe vremea domniei basileului  Constantin Monomahul, în chiar anul 1020, această sfântă icoană a săvârşit o mare minune păstrată în minţile monahilor până în ziua de azi: la data de 1 august 1020, cu ocazia prăznuirii Sărbătorii Cinstitei Cruci, ecleziarhul de  pe atunci al mânăstirii, numit Agathon, s-a amărât nespus de mult, pentru că nu avea provizii, merinde şi alte lucruri. El s-a rugat din străfundul inimii, ab imo pectore, cu lacrimi din belşug, Maicii Domnului şi a privegheat în genunchi lângă icoana ei întreaga noapte. După ce a aţipit din cauza oboselii, el a auzit din icoana la care se ruga o voce care i-a spus: „Nu te tulbura, căci eu port de grijă la toate cele din Sfântul Munte”. După acel moment, stareţul a observat uimit că toate hambarele de alimente, vasele mari de ulei şi cutiile pentru lumânări ale mânăstirii s-au umplut, spre marea bucurie a monahului drept-credincios şi a celorlalţi călugări. 

Am mai aflat de la monahii constamoniţi că, pe la jumătatea veacului trecut, a vieţuit aici un stareţ deosebit, pe nume Filaret, care a avut marele privilegiu de a-l vedea pe sfântul arhanghel Gavriil, sub chipul unui pelerin tânăr şi flămând. În decursul vieţii sale de schivnicie, fiind milos nevoie mare, stareţul Filaret a îngrijit o rândunică  rănită de moarte, iar aceasta, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe binefăcătorul ei până la moarte. Osemintele părintelui milostiv şi blând au culoarea specială a sfintelor moaşte, fiind plăcut mirositoare şi sunt izvorul de veşnică evlavie şi întărire a monahilor de aici…

Mânăstirea cea mai de pe urmă, ca să-i spunem aşa, neştiind că poate ea va deveni prima inter pares pe sfântul Munte Athos, după învătătura creştină,  păstrează, în raclele ei venerate o serie de sfinte moaşte şi de odoare de preţ, precum: o bucată din lemnul Sfintei Cruci, rămăşiţe de moaşte de la Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Evanghelist Luca, Sfântul Apostol Andrei, Sfinţii doctori Chir si Ioan, Sfântul Partenie al Lampsakului, Sfântul Haralambie, Sfântul Mucenic Artemie, Sfântul Prooroc Zaharia, Sfinţii patruzeci de mucenici, Sfântul Iacob Persul etc.

Ieşim din mânăstirea… cenuşăreasă cu sentimentul că ea nu este cu nimic mai prejos decât celelalte pe care le-am vizitat. Dimpotrivă. Prin întemeietorul ei, Constanţiu, fiul împăratului Constantin cel Mare (cel care avea să dea vestitul edict de la Milano, în anul 313, prin care toate religiile deveneau legale în Imperiul Roman, inclusiv creștinismul ce devenea astfel religio licita (religie legală, licită) se consacra pentru prima oară în istorie libertatea creştinilor, mânăstirea cea mai de pe urmă în clasamentul oficial al Sfântului Munte se leagă peste pământ şi peste ape cu un fir puternic şi nevăzut de credinţă nestrămutată de capitala Constantinopolului de pe frumoasele maluri ale strâmtorii Bosforului. O strâmtoare eliberatoare...

Va urma