De la cea mai bogată biserică, având în vedere greutatea în aur a catapetesmei sale din schitul Sfântului Ilie, făurită cu ajutor rusesc, ne îndreptăm acum spre cea mai mică mânăstire din Sfântul Munte Athos, Stavronichita, a cincisprezecea în ordine ierarhică, din cele douăzeci la număr. De data asta, urcăm din nou în microbuzul condus cu măiestrie de şoferul din Suceava, pentru că mânăstirea Stavronichita este situată în partea de răsărit a peninsulei elene, între Mânăstirea Iviron şi Mânăstirea Pantocrator.

După urcarea cam precipitată în microbuz, urmează acelaşi tipikon al citirii despre această mânăstire din cartea călugărului Vlad Pimen, lectură făcută de către unul din tinerii preoţi bihoreni. După câteva zeci de minute de drum, nici nu mai apucăm să ne odihnim în scaunele tapiţate ale microbuzului, că trebuie să şi coborâm cu destulă iuţeală ca nişte cătane bătrâne de abia mobilizate să admirăm ceea ce vedem în faţa ochilor. Prin forma sa specială, parcă militară a edificiului monahal, înfipt cu cutezanţă chiar în vârful unei stânci uriaşe, mânăstirea Stavronichita seamănă mai mult cu o fortăreaţă, aşezată în chip strategic, cam pe la jumătatea de nord-est a lungimii Muntelui Athos. Din turnul de veghe, monahii puteau urmări nestigheriţi rutele vaselor cruciaţilor sau ale piraţilor prădalnici.

Intrăm pe poarta mânăstirii cu monahul nostru îndrumător în frunte. Observăm cu uimire nişte coridoare cu bolţi foarte joase care duc undeva spre adâncurile  stâncii pe care este clădită mânăstirea. Aflăm că sunt coridoare tainice, prin care în secolele XVI-XVII, monahii puteau să se refugieze în adăposturi mai sigure, când se iveau pe aici năvălitorii. Aflăm aici la mânăstirea ce de pe doalmă ţinteşte spre ceruri, despre minunata poveste a icoanei Sfântului Nicolae Streidas (cu stridie, scoică, gr.). În perioada iconoclasmului distrugător de icoane, călugării din Imperiul Bizantin obişnuiau să arunce în mare icoanele spre a nu cădea în mâinile iconoclaştilor care le-ar fi distrus, de îndată, fără judecată. Aşa s-a întâmplat şi cu icoana sfântului Nicolae din mica mânăstire unde ne închinăm acum. Icoana este deosebit de preţioasă în lumea bogată a icoanelor din lumea ortodoxă pentru că a fost realizată într-o tehnică ancestrală de aşezare a mozaicului pe lemn. Astfel de icoane au mai fost zugrăvite pe pereţii de piatră ai bisericilor Dafni, Sfânta Sofia, Sfântul Dimitrie din al doilea oraş al Greciei,  portul Tesalonic, dar şi în biserica Angeloktisti (ctitorită de îngeri, gr.) din satul  Kiti, insula Cipru. Dar ceea ce i-a adus celebritatea religioasă nu a fost mozaicul pe lemn, ci o minunată întâmplare. În anul 1589, icoana Sfântului Nicolae a fost descoperită în mrejele lor de către niște călugări din Mănăstirea Stavronikita, ce ieșiseră în largul Egeei la pescuit. Ridicând icoana din adâncurile apei, monahii au văzut că de fruntea Sfântului Nicolae era prinsă o scoică. Ei au desprins acea scoică de pe suprafaţa de sus a icoanei şi de îndată au observat cum din locul unde era prinsă stridia, a început de îndată să sângereze, scoica desprinsă lăsând astfel o urmă roşiatică pe capul şi fruntea sfântului. Acest lucru este încă vizibil pe sfânta icoană şi acum. Zeci de pelerini stau la coadă spre a vedea dâra sângerie de pe fruntea sfântului Nicolae. Călugării ne-au arătat cum în locul stridiei de atunci, pe icoană a rămas o crăpătură care se observă lesne şi acum în lungime de vreo 8 cm. Învelișul acelei scoici  este păstrat şi acum ca o mărturie  materială, palpabilă a acestei minuni. O jumătate din cochilie se află în mănăstire, iar cealaltă jumătate a fost donată  marelui patriarh Iov al Rusiei.  Acea jumătate de stridie dăruită Patriarhului Iov a fost folosită pentru confecționarea unui preţios engolpion cu Sfânta Fecioară Maria şi care se află   în Muzeul Patriarhiei ruse din Moscova. Se crede că această icoană a fost aruncată în valuri în anul 1306, ea stând în apele mării până în anul 1589, adică vreme de 283 de ani. Mânăstirea pe care o vedem acum  este  cea mai mică mânăstire din Sfântul Munte Athos, cu o curte interioara strâmtă, deosebit de modestă. În contrapondere, însă, aflăm că mânăstirea dispune de un apeduct, singura aducţiune de apă din întreg istmul, o construcţie  veche de mai bine de 500 de ani. Apeductul  a fost ridicat pe spezele domnitorului nostru Şerban Cantacuzino, un motiv de mândrie legitimă pentru micul nostru grup de pelerini. Încolo, hronicile aşezământului pomenesc despre incendierea şi jefuirea în mai multe rânduri a mânăstirii de către piraţi. Începând cu  anul 1533, egumenul Grigorie începe să refacă mânăstirea. Este urmat de patriarhul Ieremia I care isprăveşte lucrarea  în anul 1540. Mânăstirea Stavronikita este ajutată cu multe şi diverse  danii de domnitorul Munteniei, Alexandru Ghica. În anul 1607, mânăstirea este din nou  incendiată. Ea a fost ridicată iar dintre ruine cu ajutorul binefăcătorilor ei, interiorul fiind  pictat în frescă în anul 1546 de către renumitul şi harnicul zugrav pictor Teofan Cretanul. Vechea mânăstire avea la început drept hram pe Sfântul Ioan Botezatorul. Dar a survenit minunata întâmplare din largul Mării Egee, pe vremea când patriarhul Ieremia I reclădea mânăstirea, cu acei călugari care au prins în mreaja lor şi soiul acela de peşte de aur,  împlinitor al dorinţelor ca în poveste: icoana Sfântului Nicolae Streidas (cu stridie, scoică, gr.).  Urmare a acestei cu adevărat minunate pescuiri în mare, înfăptuită, prin har divin, ctitorul Ieremia I a decis ca noua mânăstire ce se ridică să fie sub ocrotirea blândului, dar teribilului, la nevoie, Sfânt Mare Ierarh Nicolae. De atunci, icoana este aşezată, cu osebită  cinstire, în naosul bisericii centrale (katholikon), în partea dreaptă, lângă iconostas. O dată pe an, icoana la care ne-am închinat şi noi cu pioşenie şi cutremurare în suflet este scoasă în mult aşteptata procesiune, în jurul mânăstirii, de un mare sobor de preoţi şi călugări, la care se alătură mulţime de credincioşi din întreaga Grecie şi lume ortodoxă şi nu numai.

Dar de ce se numeşte această mânăstire Stavronichita? Există mai multe ipoteze. Una ar fi aceea că denumirea ei ar proveni din numele primilor ei ctitori, călugarii Stavru şi Nichita, care au cinstit numele Domnului şi s-au nevoit în vechime pe locul unde se află azi mânăstirea pe care o vedem. O altă ipoteză ne încredinţează că fondatorul mânăstirii ar fi fost un ofiţer al împăratului bizantin  Tzimisces. În fine, alţi cercetători vorbesc despre un anume patriarh, pe nume Nicetas, care ar fi întemeiat ansamblul monahal încă din anul 1012.  

Mai aflăm că printre domnitorii români care au ajutat această mânăstire sunt pomeniţi aici Vlad Vintilă, Radu Paisie, Ieremia Movilă, Matei Basarab, Ştefan Cantacuzino etc. De pildă, Radu Paisie, acordă ajutoare băneşti prin care se  reface toată biserica şi incinta, iar între anii 1535-1545, domnul iluminat Matei Basarab a făcut mari donaţii pentru renovarea şi întreţinerea întregii  mânăstiri  între anii 1628-1641. Biserica centrală, închinată Sfântului Nicolae, este o adevărată bijuterie arhitectonică iar înăuntru picturile ei reprezintă rând pe rând episoadele naşterii lui Iisus Hristos, martiriul sfinţilor, adormirea Sfântului Efrem din Syros, Cina cea de Taină, Înălţarea Domnului. Vedem cu toţii şi chipul uriaş al Pantocratorului, pictat de meşterii cretani Teofan şi fiul său Simeon, lucrare prin care au dorit sa reliefeze atotputernicia dumnezeirii. Iar  altarul de mai mici dimensiuni, dar sculptat cu acribie din lemn de trandafir, cu motive florale, chiar cu snopi întregi de ciorchini de struguri şi de adormitoare  frunze de lotus este opera de o viaţă a cuviosului egumen Grigore din Chios.

Icoana principală a mânăstirii, cea din mozaic a Sfântului Nicolae, impune aici  cu autoritate şi în ipostaza sa de patron al locului, atotputernic. Mai există şi un şir de icoane ce reflectă existenţa a douăsprezece sărbători, iar o strană de lângă un stâlp al pridvorului a fost donată acestui aşezământ monahal de către mitropolitul Macarie al Moldovei în anul 1614.
Printre odoarele mânăstirii se păstreaza şi Sfinte Moaşte precum mâna Sfintei Ana, mâna Sfântului Elefterie, părticele de la Sfinţii Trei Ierarhi, precum şi de la alţi sfinţi. Mânăstirea a mai primit un epitrahil scump, dăruit de către logofătul cu nume de înger, Gavriil, în anul 1555, şi un voal liturgic, donat lăcaşului în anul 1879 de către Ianache Văcărescu, mare vistier al Ţării Româneşti.

Va urma