Călătorului îi şade bine cu drumul, spune o zicală, dar tot atât de bine i-ar sta să se şi odihnească puţin după vizitarea atâtor mânăstiri athonite, precum  Hilandaru, Esfigmenu, Zografu, Costamonitou, Dochiariu şi Vatopedu. Până la schitul românesc Prodromu mai este însă o cale lungă, aşa că părintele  îndrumător a găsit cu cale să fim găzduiţi o noapte la sihăstria Colciu, aflată în apropiere.

Era şi timpul. Oboseala a început să-şi arate colţii.  Zumzetul vesel din microbuz a început să scadă până la o tăcere definitivă. Cred că moţăim aproape cu toţii, în afară de şoferul atent la serpentinele drumului de pe Muntele Athos. Pentru prima dată, nimeni nu mai citeşte despre schitul Colciu, unde urmează să înnoptăm. Ştim însă încă de pe când vizitam ultima mânăstire,  de la părintele care este în fruntea noastră, că aici se nevoiesc un grup de monahi români. Coborâm cu o parte din bagaje lângă schit şi urcăm pe o pantă pietroasă spre un pâlc de călugări care ne aşteaptă. Sunt fraţii noştri.  Suntem întâmpinaţi cu bucurie. Răspundem la fel. Avem nevoie unii de alţii să schimbăm păreri şi ştiri din ţara de unde venim. Aflăm de la stareţul Ilie, conducătorul micii obşti de călugări de aici, că o tradiţie  indică faptul că locul denumit azi Colciu a fost în vremuri mai îndepărtate un schit cu chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, unde a trăit multă vreme părintele Dionisie Ignat. Acest schit a fost întemeiat înainte de secolul al XIII-lea într-unul din locurile cele mai înalte din partea de sud a Mânăstirii Vatopedu, chiar de-a lungul coastei răsăritene a istmului. În jurul bisericii şi a turnului de apărare s-au construit de-a lungul vremii zece chilii. Astăzi se mai pot vedea doar ruinele turnului şi patru chilii cu viaţă monahală activă, celelalte fiind ruinate. Cel mai de seamă dintre  vrednicii nevoitori ai schitului a fost Cuviosul Agapie, canonizat ca sfânt şi prăznuit pe data de 1 martie.
Sfantul Agapie a vieţuit alături de stareţul său în chilia „Sfânta Treime”, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.  Sfântul Agapie a căzut rob în timpul unui raid turcesc. A trăit în captivitatea păgânească tinut vreme de 12 ani, perioadă în care  a slujit cu devotament şi cu bună credinţă stăpânilor săi  agareni care-l cumpăraseră ca rob.
Sfântul Agapie a fost însă eliberat în chip minunat de către Maica Domnului, întorcându-se în taină la bătrânul lui  îndrumător din Sfântul Munte. Acesta, însă, temător, l-a certat cu asprime şi i-a spus să facă cale întoarsă la vechii lui stăpâni, spunându-i că este nemulţumit de felul în care-i părăsise pe aceştia. Deşi acuzaţia era nedreaptă, ca un adevărat Iov al supunerii şi ascultării, Sfântul Agapie s-a întors fără nici o împotrivire. Ajungând însă la stăpânii săi şi  povestindu-le ce s-a întâmplat, aceştia au fost uimiţi de fapta bătrânului  îndrumător şi au cerut să afle mai multe despre Dumnezeul creştinilor. Nu a trecut apoi multă vreme până când stăpânul agarean şi cei doi fii ai săi au venit în Sfântul Munte, unde au primit lumina cea de negrăit a botezului şi au devenit monahi, sfârşind viaţa lor cu frică şi ascultare de Dumnezeu.

Dormitoare cu paturi suprapuse

Ni s-au repartizat două camere cu paturi suprapuse, ca pe vremea armatei. Numai că aici nu mai întâlneşti pe zelosul caporal sau sergent care să verifice înainte de a te culca dacă cearşaful este atât de bine întins încât o monedă de 25 de bani să poată să sară în sus. Ne-am cazat într-o clădire cu 6 camere: notarul Tocoian Iosif,  din Beiuş, cu ginerele său, Ionuţ, avocatul mediator Baba Vasile, preotul tânăr din grup, pensionarul  Abrudan şi subsemnatul. Bătrânii pelerini au fost cinstiţi cu paturile de jos, iar tinerii preoţi au primit canon cu paturile de sus. Suntem sfătuiţi să ne spălăm de praful drumului, să îmbucăm câte ceva, să ne odihnim apoi,  pentru că vom participa cu toţii la slujba de la miezul nopţii. Ceea ce şi facem. Înainte de a mă întinde pe patul de dedesubt, văd prin ferestruica dormitorului vârful de neînchipuit al Athonului, Olimpul ortodoxiei  greceşti. Rămân câteva minute bune în dreptul pătratului de geam şi apoi vin şi ceilalţi pelerini să admire piramida colosală peste care se aşterne vălul înserării.  Aflăm de la părintele nostru duhovnic că un anume călugăr Dionisie, venit din Moldova în Sfântul Munte de pe la 17 ani şi care a trăit aici până în anul 2004 a fost cunoscut părintelui îndrumător care ne-a adus aici. Deşi orbise în ultimii an ai vieţii, râvna lui duhovnicească a rămas la fel de fierbinte. El a relatat părintelui că acest loc a fost ales printr-o minune săvârşită de Sfântul Gheorghe, zisă „Minunea cu turcul”.

Ce s-a intâmplat?

Un turc bogat, navigând cu corabia în largul coastelor răsăritene ale Muntelui Athos a fost surprins de o furtună neaşteptată. Pe malul mării, între Colciu şi Mănâstirea Pantocrator, este un loc denumit de pescari Pirgud şi unde marea face un fel de golf mic între pereţii uriaşi de stâncărie. Tocmai aici a ajuns pe timpul nopţii corabia cu pânze a musulmanului, în timp ce  vântul încă sufla cu putere din largul Mării Egee. Boierul turc credea că sfârşitul îi este aproape, odată cu zdrobirea vasului de stâncă. Şi-a adus aminte însă în acele clipe grele de un sfânt al „ghiaurilor” (creştinilor) de pe Munte şi nu de Allah şi profetul său. Turcul, ajuns la mare ananghie, i-a cerut ajutorul sfântului ghiaurilor, zicând: „Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, ajută-mă să ies din primejdia aceasta!”. Iar Sfântul Gheorghe, grabnic ajutător fiind, l-a izbăvit în chip minunat.
Dimineaţa, văzând la lumina zilei pereţii stâncoşi şi mulţumind pentru că trecuse de primejdia  de moarte, turcul salvat de la moarte  s-a hotărât să ridice în apropiere un lăcaş de cult pentru preamărirea Sfântului Gheorghe, izbăvitorul său, chiar pe locul actualei biserici a chiliei. Mai târziu, călugării au clădit aici un paraclis închinat Sfântului, spre amintirea episodului  „Minunea cu turcul”. În jurul acestei bisericuţe s-a adunat apoi prima comunitate monahală.
Biserica actuală are pe unul dintre pereţii ei o marmură care datează din secolul al XVIII-lea şi care aminteşte numele ierodiaconului Galaction şi al monahului Ambrozie, doi ctitori care au refăcut Paraclisul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”.
Perioada cea mai îngrozitoare pentru întreg  monahismul athonit a fost imediat după revolta  grecească din 1821, care a dus la pustiirea Schitului Colciu şi a Chiliei Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, când călugării au fugit sau au fost ucişi de către osmanlâi. În jurul anului 1880, un monah pe nume Antonie de la chilia vecină „Sfântul Ştefan”, a venit la chilia „Sfântul Gheorghe”, refăcând-o parţial. La „Sfântul Ştefan” nu prea se găsea apă. În schimb, la „Sfântul Gheorghe” existau două izvoare foarte bune şi monahii se puteau ocupa şi de grădinărit. Unul dintre aceste izvoare chiar poartă numele de „Izvorul Sfântului Gheorghe”. El nu a secat şi nici nu seacă, chiar în perioadele de secetă, când la alte izvoare din Colciu nu  mai găseşti apă. Dupa Părintele Antonie s-au nevoit aici  mai mulţi monahi români precum: Gherontie şi Nicandru, din Basarabia, ieroschimonahul şi duhovnicul Mihail, care a venit aici din Schitul Cavsocalivia, cu ucenicii lui, apoi ieromonahul Ioanichie, monahul Nichifor şi alţii. Mai târziu, în anul 1937, călugărul  Ioanichie cu obştea sa, urmaşi ai duhovnicului Gavriil Mateescu, se mută la o chilie de lângă Kareia, iar la Chilia „Sfântul Gheorghe” vine venerabilul Ghedeon Chelaru, cu obştea lui, din care facea parte şi părintele Dionisie Ignat, împreună cu fratele lui după trup, Ghimnazie. Formarea duhovnicească a călugărului  Dionisie s-a datorat fratelui său, ieroschimonahul Ghimnazie, care era un duhovnic  răbduriu,încercat şi atoatebinevoitor. Fratele Dionisie i-a călcat viguros pe urme, rămânând până azi o legendă vie în obştea monahală. „Deşi nu mă vedea, fiind orb, ne spune părintele călăuzitor, călugărul îmi spunea adesea când îi vorbeam: Frate, tu trebuie să fii un bărbat frumos, după cum glăsuieşti !”

După scurta întrevedere cu gazda noastră, încerc să-l surprind în nişte rânduri, după cum urmează: Ilie-l cheamă pe al nostru stareț/ Dar nu-i năprasnic ca acel din Carte;/ De el, o lume-ntreagă mă desparte, /El nu e curios, nici pismătareț,/ E blând, curat, pios și darnic care-ți /Dă și cămașa, iar aici împarte/ Bucate cuvioase, mai aparte,/ Să nu mai fii de-acuma un hrăpareț./ Cu ochii luminoși și zâmbet larg,/ Nici nu ai crede că-i monah sadea, /Când îl asculți, auzi cum surd se sparg/ În tine clici de gheață roșă, rea:/Chilia și-a făcut Areopag/Să vină bieți români în clipa grea!

(Va urma)