Schitul Sântiliei din Sfântul Munte Athos este situat  între mânăstirile Pantocrator şi Stavronichita. El este subordonat mânăstirii Pantocrator, deşi, dacă ai vedea mărimea bisericii şi a dependinţelor ei, ai spune că e tocmai invers. În sfântul Munte Athos, poţi să ai surpriza de a vedea un simplu schit mai mare decât o ditamai mânăstire.

Aşa şi în cazul acestui schit pe care îl vizităm acum. Aflăm de la călugării de aici că încă înainte de mijlocul secolului al XVIII-lea, în arealul Mânăstirii Pantocrator, nu existau decât vreo câteva chilii modeste. Printre aceste chilii era şi aceea a Sfântului Prooroc Ilie. Prin anul 1492, voievodul Vlad al Ţării Româneşti dăruia chiliei un venit anual de 1.000 de aspri de argint. Ea a avut şansa de a fi extinsă de către Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamţ şi apoi ridicată la rangul de schit. Aflăm că Sfântul Vasile de la Poiana Mărului îl va îndemna stăruitor pe Paisie să se ducă în Sfântul Munte Athos. Acesta, în anul 1746, la numai 24 de ani, ajunge la Mânăstirea Pantocrator. Dar, negăsind aici un părinte duhovnicesc şi care să-i fie pe plac, el se decide să locuiască singur   singurel într-o peşteră. În anul 1750 este vizitat de Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, care îl şi tunde întru viaţa monahală. La vârsta de 36 de ani, călugărul  Paisie va fi hirotonit ieromonah de către episcopul Grigorie de la Athos. Primul său ucenic a fost monahul Visarion, venit din Moldova, la care se adaugă şi alţii, tot moldoveni, situaţie ce a dus la înfiinţarea schitului, cu rânduială cenobitică, adică cu viaţă de obşte. Deoarece comunitatea de călugări a crescut în mod constant, Paisie va înfiinţa împreună cu fraţii săi, în anul 1757, Schitul Sfântul Ilie. El va spori mult renumele lui Paisie şi va conduce la mărirea numărului de vieţuitori în schit până la 60 şi a căror viaţă monahală va fi orânduită  după  tipikoanele şi regulile Sfântului Vasile cel Mare. Paisie a învăţat greceşte de la monahul Macarie. El începe să traducă din greceşte în slavoneşte, confuntând şi revizuind cu răbdare şi har vechile traduceri slavone, după cele greceşti ale sfinţilor părinţi răsăriteni.

Icoana Sfântului Ilie de la intrarea principală a schitului

După ce a întemeiat schitul, văzând şi simţind, printr-o serie de întâmplări,  ostilitatea turcilor osmanlâi, dar şi nefericita rivalitate dintre călugării greci şi cei  slavi de la  Sfântul Munte, el s-a gândit să revină în Ţările Române, astfel încât, în anul 1763, în fruntea a 63 de fraţi ai săi, a sosit în Moldova, unde s-au aşezat la Mânăstirea Dragomirna, unde a statornicit acelaşi tipikon monahal ca şi la Sfântul Munte. Sub oblăduirea lui Paisie, obştea mânăstirii a ajuns la un număr impresionant de căteva sute de călugări, monahi şi novici. Toţi se supuneau unei vieţi de obşte athonite, cu ascultare de superiori, smerenie, sărăcie asumată liber, muncă obştească, slujbele bisericeşti dupa tipicul athonit, spovedania deasă cu mărturisirea totală a păcatelor etc. Sfântul Paisie de la Neamţ a stat în Sfântul Munte Athos vreme de 17 ani. El a tradus Filocalia şi a avut marele merit de a răspândi spiritul isihast al acesteia în întreaga lume slavă. El trece la cele veşnice în anul 1794. După acest eveniment, mânăstirea Pantocrator a cedat schitul   monahilor greci. Aceştia, cu o grabă nefirească, au schimbat tipikonul de vieţuire, introducând rânduiala idioritmică. Aceasta rânduială a ocupanţilor greci a fost respectată până la revoluţia generală a grecilor din anul 1821, când schitul a fost devastat de către turci. După  retragerea armiei  otomane  din Sfântul Munte Athos  în anul 1835, comunitatea slavă revine prin călugarul rus Aniketos, care s-a stabilit în fostul lor schit, împreună cu o obşte de 15 călugări. Vreme de câţiva  ani, până în 1839, durează controversa între conducerea mânăstirii tutelare Pantocrator şi comunitatea slavă a călugărilor ruşi. Urmează o mediere prin mijlocirea lui Petroseski, interpretul consulului rus de la Tesalonic şi a lui Constantin Spandonis. În decursul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, pe vremea când curentul pan slavist orthodox prin excelenţă, era ceva firesc în Sfântul Munte, sub conducerea rusului Dikaeos Tobias se reuşeşte lărgirea schitului şi chiar construirea unei noi biserici, precum şi primirea a 130 de monahi şi a încă 20 de tineri novici. În anul 1839, chilia a fost recunoscută în sfârşit, drept schit chinovial rusofon de către Patriarhia de Constantinopol. După recunoaştere, au fost construite în plus, o bolniţă, un atelier metalurgic, unul fotografic, o mare bibliotecă, o moară cu aburi… precum şi un vas de pescuit de 350 de tone. Schitul avea metoace (proprietăţi) la Odessa şi Constantinopol...  În data de 22 iulie 1881, în largul apelor egeene ale Sfântului Munte a ancorat iahtul pe nume ERECLIK, cu marea ducesă Alexandra Petrovna a Rusiei. Aceasta, fiind femeie, neavând, deci acces, pe Sfântul Munte, de pe puntea vasului, urmărea cu luneta cum evoluează lucrările plătite din vistieria ţarilor din Sankt Petersburg. La porunca ambiţioasei ducese, viceamiralul Dimitri Golombaciov a pus piatra de temelie a bisericii, dar fără prezenţa arhiereului. Această acţiune în forţă, ţaristă, socotită drept anticanonică, a aprins şi a aţâţat din nou legăturile încordate dintre mănăstirea tutelară şi schitul ce se înălţa ca voinicul din poveste. Abia în anul 1892, un binevoitor sigiliu patriarhal de la Constantinopol a normalizat relaţiile dintre schit şi mânăstirea tutelară. În anul 1893 vor începe lucrările de construcţii la corpul de chilii. Acesta este de-a dreptul impresionant: are înălţimea de cinci etaje! În anul 1900, un amiral rus, pe nume Virilof şi patriarhul Ioachim al III-lea, vor reuşi să pună piatra de temelia pentru noua şi luxoasa biserică centrală (katholikon). Noul aşezământ va fi sfinţit, cu ajutorul bănesc al ţarului Rusiei, în anul 1903, fiind închinat Sfântului prooroc Ilie Tesviteanul, Sfintei Alexandra şi Sfântului Apostol Andrei. Ce impresionează, în primul rând, la biserica pe care o vizităm? O bogăţie impresionantă: catapeteasma din aur de aproape două tone acoperită în întregime de aur, faptul că pereţii ei nu sunt îmbrăcaţi cu fresce, o acustică aproape perfectă, cu un ecou impresionant, foarte greu de găsit în alte biserici din Sfântul Munte. Schitul Sântiliei păstrează două icoane deosebite, făcătoare de minuni cu nume mai aparte şi anume: Maica Domnului  Dakrryrrousa (Tânguitoarea sau Cea care lăcrimează) şi Maica Domnului Hrănitoarea, la care ne-am închinat cu pioşenie, iar în stânga altarului, ne-am aplecat capetele şi am venerat icoana Sfântului prooroc Ilie.

Iconostasul de aproape două tone, acoperit în întregime cu aur rusesc

După marea revoluţie socialistă din octombrie 1917, au venit vremuri grele, aproape insuportabile pentru comunitatea monahilor ruşi din schit. Noul stat sovietic, ateu şi prigonitor al Bisericii, nu va mai trimite călugări în Sfântul Munte. Comunitatea rusă de călugări îmbătrâneşte fără nici o speranţă de împrospătare cu novici slavi. Apoi, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 200 de călugări au plecat să schimbe rasa de călugări în uniforme pentru a lupta împotriva armatelor hitleriste. În schit au mai rămas în jur de 180 de părinţi mai în vârstă. Ei au fost daţi, pur şi simplu, afară, în urma unei vizite a patriarhului ecumenic de la Constantinopol, care a găsit schitul într-o stare neîngrijită, chiar dezolantă...

După anul 1992, Schitul Sântiliei a fost ocupat de obştea docilă a venerabilului arhimandrit Ioachim Karachristos. Aflăm acum că pe lângă biserica centrală (katholikon), în interiorul schitului se mai află încă trei capele şi paraclise, închinate Sfinţilor Ioachim şi Ana, Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei, Sfântului Mitrofan şi Buneivestiri a Maicii Domnului Schitul este locuit actualmente de o obşte de monahi greci de la Mânăstirea Pantocrator. Din păcate, cea mai mare parte a obiectelor din colecţia schitului au fost pierdute, date altora sau vândute chiar, mai ales în decursul grelei perioade de după anul 1917. Aflăm că datoriile şi taxele anuale ale schitului Sântiliei de după 1917 au tot crescut până la cifra impresionantă de jumătate de milion de ruble. O datorie împovorătoare pentru câţiva bătrâni monahi din Rusia foştilor ţari. De aceea, au fost nevoiţi să vândă din ce se mai putea pentru a mai putea acoperi din datoriile imense…

(va urma)