În mai 1795 vicarul Kiss Mihaly se adresează din nou superiorului capucinilor pentru desemnarea unui preot cunoscător de franceză, care să-l înlocuiască pe cel care a fost trimis la Timişoara. Din alte două scrisori care au ajuns la superiorul capucin aflăm că în septembrie 1795 era încartiruit în cetate, încă din luna mai, regimentul Devins şi se află un spital militar cu peste 100 de bolnavi, cărora trebuia să li se asigure serviciile spirituale.

 

Neacordarea asistenţei spirituale atât pentru soldaţii regimentului cât şi pentru bolnavii din spital ori prizonieri, fapt ce s-a prelungit datorită neglijenţei autorităţilor ecleziastice, putea avea consecinţe grave. Cel care urma să ţină serviciile religioase trebuia să fie un bun patriot şi să nu aibă deficienţe la cunoştinţele de limbă. Locumtenenţa de la Buda se adresează capitlului din Oradea în decembrie cu privire la necesarul unui preot pentru prizonierii francezi, precizând că trebuie să aibă cunoştinţe temeinice de teologie şi o viaţă exemplară. În 30 septembrie se propuse deja candidatura lui Amable Jaurdain, preot al diocezei Bisentina?, expulzat din Franţa, care primisese în 1 noiembrie 1794 testimoniul de la Episcopie, când a dovedit conduita exemplară, experienţa pastorală, cunoaşterea dogmelor catolice şi i s-a recunoscut calitatea de a celebra liturgia, precum şi alte sarcini ale sacedoţiului. Se pare că el a fost numit în acest post, aşa cum reiese dintr-un tabel ce cuprinde preoţii şi duhovnicii francezi angajaţi pentru serviciul divin la prizonierii francezi aflaţi în Ungaria, în care, de asemenea, se precizează studiile şi cunoştinţele de limbă. Pentru prizonierii din Oradea este menţionat Amable Jaurdain, cunoscător de latină, franceză şi ceva din germană, posesor al certificatului de la consistoriul episcopesc din Oradea.  În 1799 în cetatea din Oradea se mai aflau prizonieri francezi, de vreme ce vicarul Mihael Kiss la finele lui octombrie se adresează  din nou călugărilor capucini pentru a trimite un preot care să oficieze serviciul religios duminica şi în sărbători soldaţilor garnizoanei şi prizonierilor. Un document din 3 mai 1801 atestă că Mihael Antonio, preot francez, fost abate de Huve, a fost numit din anul 1799 din ordine superioare preot în cetatea din Oradea pentru deţinuţii francezi, timp în care a dovedit mult zel şi cumpătare, câştigând consideraţie din partea prizonierilor. Biserica s-a deteriorat între timp şi necesita reparaţii. Nu s-au efectuat reparaţii câţiva ani, întrucât, după afirmaţiile vicarului episcopesc dintr-o scrisoare semnată în 11 august 1804, se preconiza transformarea cetăţii în spiatal militar. În 6 noiembrie 1813 în spitalul din cetate erau întegistraţi 300 de bolnavi, iar a doua zi urma să mai intre încă 110. Aceştia erau din rândul prizonierilor francezi răniţi, care pe lângă îngrijirea medicală aveau nevoie de asistenţă spirituală. În acest scop se solicită iarăşi sprijinul călugărilor capucini. Numărul prizonierilor  bolnavi internaţi în spital a crescut în lunile următoare, ne dovedesc alte documente. Ei se aflau sub directa pază a diviziei de infanterie L. B. Mariaszi, încartiruită în cetate. Dintr-un certificat colectiv de deces întocmit în anul 1819, rezultă că în intervalul de timp 4 noiembrie 1813 şi 24 mai 1814 în spitalul cetăţii din Oradea au decedat 728 de prizonieri, în principal din cauza febrei nervoase şi a dizenteriei. O medie de aproape 4 decese pe zi, care în lunile de iarnă s-a ridicat la 10 pe zi, ceea ce indică prezenţa unor epidemii. Acestea erau boli ale războiului, ale iernii şi condiţiilor insalubre. Între prizonierii decedaţi se aflau aproape 40 de ofiţeri şi subofiţeri. Cerificatul cuprinde următoarele rubrici: denumirea regimentului, gradul, numele, data decesului, boala de care a murit. La sfârşitul acestui certificat erau înregistraţi de către protopopul de Oradea, Gabriel Thezárovich, alte câteva decese din rândul familiei prizonierilor îngropaţi cu toţii în cimitirul de sub cetate: Maria Anna, în etate de 2 ani jumatate, fiica lui Ioseph Cardosi, căpitan, prizonier de război, şi a Rafaelei Borini, moartă în 24 august 1815, îngropată în ziua următoare, cu certificat de la medicul legist; Girolome Iosepha Maria, în etate de 11 ani, fiica lui Ioanis Livelli, căpitan, prizonier, şi a Cristinei Gilli, moartă în 9 septembrie 1915, îngropată în ziua următoare, cu certificat de la medicul legist; Vicentius Caietani, locotenet, prizonier de război, necăsătorit, în etate de 24 ani, catolic, mort în 6 ianuarie în 1916, îngropat în ziua următoare, cu certificat de la medicul legist; Stanislav Faber, căpitan, prizonier de război, căsătorit, catolic, în etate de 40 de ani, mort în 19 aprilie 1916, înmormântat în ziua următoare, cu certificat de la medicul legist. La finalul certificatului protopopul certifică decesul celor 728 de prizonieri, împreună cu celelalte 4 decese extrase din matricolă. Cerificatul este contrasemnat în decembrie 1819 de către judele comitatului Emerik Tokody şi de către asesorul Antoniu Borbolas. În aprilie 1820, Consiliul Locuntunemţial de la Buda îşi dă avizul pentru legalizarea acestui certificat. Pentru întocmirea actelor de deces a prizonierilor defuncţi, protopopul de Oradea a cheltuit 39 de florini, sumă pe care o solicită de la episcopie în iulie 1820. Urma să fie întocmit câte un certificat individual de deces pentru fiecare din prizonierii defuncţii. Pe un model dintr-un astfel de certificat se face menţiunea că prizonierii au fost îngropaţi în cimitirul din cetate. După încheierea ostilităţilor cu Franţa, documentele nu mai menţionează existenţa spitalului sau lagărul cu prizonieri de război.          

                    

Abstract

Războaiele Austriei cu armatele lui Napoleon au implicat şi cetatea Oradea, care din 1783 a devenit simplă garnizoană,  pierzându-şi  funcţia strategică de fortăreaţă de margine. De la începutul războiului ea devine rând pe rând puşcărie pentru prizonierii francezi, spital de campanie unde erau trataţi şi prizonierii, dar şi centru de recrutare şi instrucţie pentru resursele umane combative din comitatul Bihor.