Titlul acesta, cum bine se știe, este primul emistih din primul vers al poeziei ,,Un răsunet” de Andrei Mureșanu, publicată în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, nr. 25 din 21 iunie 1848, atunci când în mai și iunie, același an, românii transilvăneni, pe Câmpia Libertății de la Blaj, sau românii bănățeni, la Lugoj, militau pentru a-și apăra interesele naționale. El, titlul, mă obligă, deci, la o incursiune în istoria mai îndepărtată sau mai apropiată a poporului român.

 

De fapt, ideea deșteptării noastre naționale „coboară” din istorie, de la cronicarii umaniști din Moldova, Muntenia sau Transilvania, trece prin iluminismul Școlii Ardelene și se consolidează la intelectualii liberali pașoptiști din toate cele trei provincii istorice românești. Dar ideea aceasta n-o voi trata cronologic.

Poezia lui Andrei Mureșanu este un răsunet din Transilvania la chemarea moldoveanului Vasile Alecsandri din poezia „Deșteptarea României”, scrisă către sfârșitul lui martie 1848, cu prilejul mișcării revoluționare de la Iași (27 și 28 martie 1848), publicată pentru prima dată în repetate tiraje de foi volante, la Iași, cu titlul „Cătră români”. Cu același titlu a fost reprodusă în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, pe când Alecsandri se afla la Brașov, în prima parte a exilului său. Cu titlul „Deșteptarea României” a fost reprodusă abia în ediția din 1863.

Felul cum începe poezia amintește de celebrul exordium ex abrupto al lui Cicero, din „Catilinara I”, devenit model clasic: Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra…?: „Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare,/ N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător,/ Ce se-nalță pân’ la ceruri din a lumei deșteptare/ Ca o lungă salutare/ Cătr-un falnic viitor?”

Interogațiile se împletesc cu îndemnuri și constatări în cele zece strofe ale poeziei, care are o valoare literară sporită față de poezia „Un răsunet” („Deșteaptă-te, Române!”) a lui Andrei Mureșanu, din care strofele I, II, IV și XI au devenit „Imnul național” al României, după decembrie 1989, când românii se hotărăsc, parcă, să împrumute câteva cuvinte din „Satira a VII-a”, „Cartea a II-a” a lui Horațius: „Age, libertate, Decembriutere!” (Hai, folosește-te de libertatea lui decembrie!). Acest îndemn permitea sclavilor ca de Saturnalii (17-24 decembrie) să-și critice stăpânii și chiar să fie serviți de aceștia fără riscul de a fi pedepsiți. Ei bine, cam în perioada Saturnaliilor romane, când creștinii de la noi se pregătesc de sărbătorile Naşterii Domnului, a reînnăscut democrația în România, poporul ei deșteptându-se, încât putem spune că a început să se folosească de libertatea lui decembrie.

Și iată că românii ies, acum, în stradă și trag la răspundere pe guvernanți, cerând libertate și moralitate, aceasta chiar pentru toți politicienii. Vor fi observat românii că aleșilor noștri le lipsește etica profesională, că prea s-au îmbogățit rapid în comparație cu alții din istoria noastră, care au acumulat bogății, așa, mai treptat, adică ceva mai încet, din generație în generație? Pe scurt, în luna ianuarie 2012 românii s-au răsculat exprimându-și nemulțumirea.

Au oare românii dreptate când se răscoală? Pentru a răspunde la această întrebare voi face apel la părerea unui francez, Jacques Pierre Brissot, care, pornind de la demonstrația legitimității Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784, referindu-se la răscoale în general, afirma: ,,Parcurgând istoria răscoalelor m-am convins de trei adevăruri: primul, că poporul nu se răscoală decât când este oprimat și că nu cere niciodată decât lucruri juste; al doilea, că suveranii promit cu ușurință, dar cu greu se țin de cuvânt și, adesea, nu-și țin deloc promisiunile; al treilea, în sfârșit, că, acordând poporului ceea ce cere, se pedepsesc aproape totdeauna capii lui, ceea ce e o contradicție revoltătoare. Aceasta a fost soarta Grachilor la Roma, […], a lui Horea în Valahia. Trebuie adăugat că, deși, prin reaua credință a cârmuitorilor, popoarele rebele nu se bucură mult timp de ceea ce au obținut, câștigă totdeauna prin revoltă” (apud David Prodan, „Răscoala lui Horea”, vol. II, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979, p. 697).

Comentându-l pe francezul Brissot, istoricul clujean David Prodan vorbește de greutatea cu care se lasă poporul ațâțat la răscoală și că o face atunci când suferința devine insuportabilă (Ibidem, pag. 694). La români, cum se știe, puterea de suportabilitate este, în general, foarte mare, motiv pentru care revoltele lor sunt, mai cu seamă în ultimul timp, mai rare, așa încât apelul liderilor noștri, al oamenilor de cultură la deșteptare și îndemnul la luptă a revenit mereu.

Am văzut cele două poezii manifest care veneau din Moldova și din Transilvania. Dar nici Muntenia n-a rămas mai prejos, deoarece munteanul Ion Catina a precedat chiar, prin poezia „Marșul revoluționar”, publicată în 1846, creația moldoveanului Alecsandri și pe aceea a transilvăneanului Andrei Mureșanu. Deci, ideea deșteptării naționale, ca și aceea a Unirii, a preocupat pe toți românii de pe ambele versante ale Carpaților.

Alecu Russo, un alt pașoptist, în „Cântarea României”, o foarte frumoasă prozopopee a patriei, proclamă, de asemenea, adesea, această idee: „Deșteaptă-te, pământ român! Biruiește-ți durerea… e vreme să ieși din amorțire, seminție a domnitorilor lumei!” (vezi „Cântarea României”, [București], Ed. pentru Literatură, versetele 55 și 62, p. 81 și 90.

Îngrijindu-se de întreg neamul românesc, plângându-i soarta în cuvinte de caldă rezonanță familiară, Gheorghe Șincai, unul dintre marii reprezentanți ai iluminismului Școlii Ardelene, constată cu durere în Chronica sa: „Vai neamului românesc, și iarăși vai! Carele uitându-și viața și semința geme supt jugul altor neamuri, nu pentru altă ceva, ci numai pentru neînvățătura, nedragostea între sine, nepriceperea sa și vicleșugul neamurilor celor streine, care cu frumoase pretesturi, mai ales ale legii creștinești, în care eu vreau să moriu, înșală pre bieții români, de-i stăpânesc și în ziua de acum. Nu vreau eu să numesc neamurile aceste, ci numai atâta zic: ce păstoriu ai, ale căruia cuvinte nu le înțelegi? Vezi, socotește și judecă ce vreau arhiereii aceștia? să te învețe, să-ți prindă partea pe lumea aceasta, au să te ducă la ceruri? Nu crede, o, române! pentru că numai punga ta o voiesc ca să-și umplă pungile lor și tu rămâi rob acelora pre carii mai marii tăi i-au stăpânit oarecând.” Apoi îndeamnă hotărât: „Deșteaptă-te, drept aceea, o, iubite neam al meu, și ai minte!” (Apud D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ediţie nouă, refăcută, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 285-286).

Multe din aceste cuvinte au valoare eternă, chiar dacă astăzi am intrat cu drepturi egale în Uniunea Europeană alături de celelalte neamuri ale bătrânului nostru continent. Aceasta ar putea însemna, pentru noi, o mare șansă, deoarece parcă se adeverește faptul că nu prea suntem în stare să ne conducem singuri, cum s-a dovedit atunci, în 1866, când l-am înlăturat pe Alexandru Ioan Cuza și am adus un principe străin, pe Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pentru a asigura stabilitatea socială și politică a Principatelor Unite și a pune capăt unei guvernări prin legi și decrete. Dar iată că și azi guvernăm cam așa, fără a mai trece legile prin parlament. Profesorul meu de istorie ne spunea că roata istoriei se învârte și de aceea istoria se mai și repetă. Iată de ce atunci, pe la 1868, Titu Maiorescu aducea în discuțe teoria formelor fără fond. O facem și noi astăzi considerând că democrația noastră importată din Occident ar fi, dintr-un anumit unghi, o formă fără fond, poporul acestei țări, după cincizeci de ani de dictatură, nefiind destul de pregătit pentru înțelegerea democrației.

Atunci, cele două partide politice, liberal și conservator, erau în formare din punct de vedere doctrinar, cum sunt și astăzi partidele de la putere și cele din opoziție. Dar Carol I a putut să se detașeze de fiecare dintre cele două partide, rămânând, să zicem așa, neutru, devenind un domnitor și apoi un rege al tuturor românilor. Președinții noștri, însă, nu s-au prea putut detașa de partidul care i-a ajutat să câștige alegerile și n-au fost întotdeauna președinți ai tuturor românilor. Acesta este motivul pentru care se cerea în ianuarie 2012, în Piața Universității din București și în alte orașe mari ale țării, schimbarea Constituției și schimbarea formei de guvernământ republicane cu una monarhică, monarhul, în concepția multor români, putând fi mai echidistant față de partidele politice. Schimbarea este, deci, necesară, fără nicio îndoială, pentru funcționarea democrației.

Într-un discurs, cam tot în acelaşi timp, președintele țării noastre, referindu-se la cele întâmplate în stradă, vorbea de necesitatea intervenției, în viața social-politică a țării, a societății civile „de bună calitate”. Mi-a plăcut această idee a Domniei Sale, cu un amendament. Întotdeauna vocea poporului este necesară și de bună calitate. Vorba ceea: Vox populi, vox Dei, după care se stabilește justețea unei atitudini, mai cu seamă dacă prin Vox Dei înțelegem că vocea poporului ar trebui să fie și vocea conducătorilor.

Sigur că societatea civilă de bună calitate, adică intelectualitatea țării, ar trebui să se implice mereu în viața cetății, așa cum au procedat intelectualii români care au făcut Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor de la 1859, Unirea cea Mare de la 1918 și a avut atâtea alte realizări mărețe. Dar toate acestea s-au înfăptuit cu poporul și pentru întregul popor, fără de care nu se poate, el neputând fi exclus din ceea ce astăzi numim societate civilă.

Mă feresc să dau nume pentru a nu uita pe cineva, dar aveam și atunci, la începutul anului 2012, cum avem şi acum, intelectuali de foarte mare valoare, care ar fi putut ajuta țara în acele împrejurări dificile determinate de recesiune sau de criză. Totul este ca ea, intelectualitatea, să vrea să se implice în viața cetății. De neimplicarea acesteia, dacă ea există, poate că suntem și noi vinovați pentru că, de pildă, prin legea de atunci a învățământului, obligând pe profesorii universitari, unii foarte valoroși, să se pensioneze la 70 de ani, chiar dacă ei puteau fi de folos tineretului și ţării încă multă vreme. Din păcate, se pare că se prefera a fi pensionați cu prioritate cei care nu făceau parte din unele partide sau din simpatizanții acestora. Oare facem bine? Chiar așa de ușor ajunge cineva un valoros profesor universitar? Chiar dacă aceștia mai pot îndruma doctoranzi, fiind plătiți cu ora, mă îndoiesc că unii dintre ei ar mai dori să presteze această îndrumare. Legea aceea a învăţământului avea destule aberaţii şi în legătură cu învăţământul preuniversitar. Iată de ce legile trebuie discutate de popor sau de reprezentanţii lui în Parlament.

(Va urma)