Se consideră de către istoricii maghiari că, prin victoriile regelui Ladislau asupra invadatorilor, s-a recuperat aproape toată Transilvania de către Ungaria. Este o estimare logică, ținând cont că Sfântul Ștefan (Vajk) fusese născut din fiica creștină a căpeteniei Transilvaniei, Gyula, iar tatăl, Géza, i-a fost conducătorul Ungariei.

Ștefan (997-1038), primul din familia arpadiană cu titlul european de „rege“, are pretenții asupra țării bunicului său, motiv pentru care „a încorporat Transilvania, țara lui Gyula, încă în 1003, și a încredințat-o unui guvernator“ (Pál Engel, p.57). Titlul care se va impune mai apoi, va fi însă cel de „voievod“, istoricii români văzând în asta cea mai bună dovadă a continuității și densității populației autohtone.

„Ladislau cel Sfânt a fost considerat, de-a lungul istoriei, ocrotitorul Transilvaniei. În spaţiul carpatic sunt numeroase picturi murale, bisericeşti, de epocă, reprezentând diferite aspecte mitizate ale vieţii şi faptelor lui Ladislau I, cum ar fi: Ghelinţa (Gelence, jud. Covasna), Crăciunel (Homoródkarácsonyfalva, jud. Harghita) şi altele“ (Ferenc Páll-Szabó, p. 28).

Politic, Ladislau, în lupta lui contra neamurilor turcice din est, păgâne, putea să spere că spatele îi era asigurat de marele vecin german din vest și de Papă. Cu alte cuvinte, un atac concentric al vecinilor era exclus atâta vreme cât Ladislau era un „atlet al lui Christos“, luptând cu păgânii. De aceea, mobilizarea contra invaziilor pecenege și cumane trebuie să fi fost maximă, iar rezultatele suficient de bune încât să provoace descurajarea inamicilor pentru o anumită perioadă.

O altă perioadă a politicii lui Ladislau este cea legată de cucerirea Slavoniei și Croației, un pas foarte important, care asigura Ungariei ieșirea la mare în zona Adriaticii, pe coasta iliră (dalmată) a fostului Imperiu Roman. Analizând episodul, istoricii croați consideră că a fost o acțiune bine planificată de casa regală a Ungariei, cu mulți ani înainte de înfăptuirea ei. Cucerirea Croației – primul stat slav creștinat în tabăra Romei – îl va pune pe Ladislau în contradicție cu noul papă de la Roma, răcindu-se în atât de tare relațiile încât regele Ungariei trece în tabăra împăratului german Henric al IV-lea, care nu-și terminase disputa dură cu papalitatea privind dreptul la învestitură.

După alungarea papei Grigore al VII-lea și alegerea unui antipapă, Clement al III-lea, de către episcopii germani, la Roma este ales papă legitim starețul de la vestita mănăstire Monte Cassino, Victor al III-lea (1086-1087). Era de origine italiană și a ocupat scaunul Sfântului Petru doar pentru aproape 16 luni. A căzut victimă și el conflictului cu împăratul german, aspect ce a dus de altfel la moartea prematură, după părăsirea scaunului ponitifical, atât a predecesorului Grigore al VII-lea, cât și a lui Victor al III-lea. Important este pentru istoria Oradiei că și următorul papă, Urban al II-lea (1088-1099) este tot de origine latină, fiind născut în Franța. Chiar dacă este continuat conflictul cu împăratul german, Urban va reuși o realizare epocală, aceea de a declanșa prima cruciadă (pornită în 1096), care și cucerește Ierusalimul cu puțin înainte de moartea acestui mare pontif (1099). Regele Ladislau murise însă chiar înainte de declanșarea cruciadei, în vara lui 1095, în Slovacia. Prin urmare, legenda cum că el ar fi fost ales de papă să conducă cruciada, nu se confirmă.

În ceea ce privește Croația, Ladislau a combinat diplomația cu forța militară. El a emis pretenții la tronul Croației după ce regele Dmitar Zvonimir a murit. Văduva acestuia era chiar sora lui Ladislau, astfel că regele Ungariei, „în 1091, a luat în stăpânire țara fără nicio piedică“ (Ferenc Páll-Szabó, p.28). A instalat pe tronul acestui regat, integrat de-acum Ungariei, pe nepotul său Almos, fiul fratelui său Géza I. Probabil, cu același prilej sau puțin anterior, este ocupată și Slavonia (azi Slovenia). În capitala croată Zagreb, Ladislau înființează o nouă episcopie catolică (circa 1091), cam în același timp cu cea de la Oradea. Cu această ocazie apare prima mențiune documentară despre Zagreb, care e menționat în anul 1094 (Martina Petrinovi, Zagreb, capitala Croației).

***

Observăm deci că cei trei papi din timpul domniei regelui Ladislau sunt cu toții de origine latină, aspect care explică în mare măsură implicarea italiană de la Oradea, unde apar o serie târguri/mahalale, purtând denumiri italiene din regiunea Lombardia, în jurul mănăstirii fondate de Ladislau I. Primul dintre ei are o implicare certă, cunoscută, în timp ce ceilalți doi au continuat direcția stabilită de primul, fluxul de italieni spre Oradea, inclusiv ca episcopi, fiind astfel continuu pentru o lungă perioadă.

Episodul sanctificării celor trei sfinți ai Ungariei a oferit o excelentă materie-primă vieții religioase din Ungaria, cu precădere celei de la Oradea. El se înscria în ceea ce istoricul Aviad Kleinberg observa în volumul său Istoriile sfinților și rolul lor în formarea Occidentului: „Creștinismul catolic constituie o religie care se reînnoiește continuu. El întreține un permanent dialog viu între centru și periferie, între Dumnezeu și credincioșii Săi“ (Aviad Kleinberg, p.19). În afară de dialogul cu Roma, pentru că mănăstirea de la Oradea era atât „editură“ cât și bibliotecă, ea trebuie să fi îndeplinit și un alt rol, evidențiat de același istoric israelian: „Din cultul sfinților s-a născut un nou gen de povestiri religioase. În Occident, odată cu decăderea culturii clasice, istoriile sfinților s-au desprins de cult pentru secole și au fost închise în biserici și în mănăstiri. Între sfârșitul secolului al XI-lea și cel al secolului al XIII-lea, acest gen reapare în forță, pentru a deveni un element central în viața religioasă a societății occidentale“ (Aviad Kleinberg, p.335).

Cu certitudine, în acele vremuri întunecate de lipsa cunoașterii scrisului și cititului, mănăstirea Oradiei era aidoma unui far. Rolul și importanța ei din acel moment poate fi dedus numai din renumele pe care-l va avea peste secole, documentele - care fac celebre mănăstirile occidentale din aceeași perioadă - fiind distruse de cele câteva devastări majore prin care va trece Oradea. Renumele mănăstirii se contopește în timp cu cel al marelui rege Ladislau I, primul care reușește să întindă granițele Ungariei aproape de dimensiunile clasice, încă din secolul al XI-lea!

„S-a constituit obiceiul ca după încoronare, fiecare nou rege să purceadă în pelerinaj la mormântul lui Ladislau, Carol I (Carol Robert de Anjou – n.n.) l-a botezat cu numele său pe cel de-al doilea fiu al său, mort de timpuriu (Iancu de Hunedoara pe primul – n.n.), succesorul lui, Ludovic cel Mare i-a bătut chipul pe monedă, iar Sigismund de Luxemburg a fost înmormântat lângă el“ (Pál Engel, p.62).

La renumele lui mare în rândul poporului a contribuit în primul rând statura înaltă, atletică, a regelui, apoi caracterul lui puternic, fermitatea, vitejia, dublată de calitatea de general, talentul diplomatic și cel organizatoric, prețuirea culturii scrise, precum și viziunea de ansamblu asupra teritoriului și viitorului ce i se poate croi. În plus, apelarea la specialiști străini denotă o atitudine responsabilă, obiectivă, necesară pentru rezolvarea înapoierii țării.

Doru SICOE

Bibliografie

Borcea, Liviu, Memoria caselor, Editura Arca, Oradea, 2003.

Gergely, András, Istoria Ungariei, Editura Kriterion, Bucureşti, 2000.

Gonţa, I., Românii şi Hoarda de Aur 1241-1502, Editura Demiurg, Iaşi, 2010.

Kleinberg, Aviad, Istoriile sfinților. Rolul lor în formarea Occidentului, Editura Ideea Europeană, București, 2010.

Kovacs, Szilvia, The Cuman Campaigns in 1091, în „Golden Horde Review“, nr. 1 (3), 2014.

Lendvai, Paul, Ungurii, Timp de un mileniu învingători în înfrângeri, ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 2013.

Marta, Doru, Cetatea Oradiei, de la începuturi până la sfârşitul secolului al XVII-lea, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2013.

Maxewell-Stuart, P. G., Cronica papilor, Editura RAO, București, 2007.

Pascu, Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. 1, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972.

Pál, Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, ediţia a II-a, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011.

Páll-Szabó, Ferenc (coordonator ştiinţific); Pócsai, Sándor; Rad, Ciprian, Dr.; Váradi, Éva-Andrea Dr.; Wellmann, László, Dr., O istorie a maghiarilor, Editura Világhírnév, Cluj, 2014.

Petrinovi, Martina, Zagreb, capitala Croației, editor: Turistika zajednica grada Zagreba.

Pop, Ioan-Aurel; Nägler, Thomas (coordonatori), Istoria Transilvaniei, vol. 1 (până la 1541), Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2003.

Szavai, Janos, Ungaria, Editura Corint, București, 2002.

Țiplic, Ioan, Marin, Contribuții la istoria spațiului românesc în perioada migrațiilor și Evul Mediu timpuriu (secolele IV-XIII), Institutul European, Iași, 2005