* Alte clipe trăite, alt epilog S-a dus şi Moţu Pittiş. A plecat aşa cum a trăit: cu discreţie, demnitate şi simţul umorului, chiar şi-n chinuitoarele zile de final. Artist complet, Pittiş lasă în urmă amintirea unei voci inconfundabile, definitorii pentru neastâmpărul său de iubitor de frumos şi pentru tinereţea sa nonconformistă, mai puternică decât anii şi regimurile. Talentat actor de teatru şi film, cântăreţ şi recitator fără pereche, iniţiator al unor proiecte artistice ce-au ţinut vie poezia muzicii tinere, Pittiş a ars cu patima celui care-şi dăruieşte, necondiţionat, harul semenilor săi. Oamenii din stirpea sa rămân tot mai puţini, anul acesta fiind nemilos cu cei care ne-au fost, de atâta vreme, repere. Dacă nu ne-au sufocat prostia şi vulgaritatea, un merit categoric îl are şi acest înger răzvrătit, care şi-a purtat pletele cărunte cu mândrie, până la capăt. Dumnezeu să-i ţină vie pilda neastâmpărului creator! * Moartea Prea Fericitului… Lăzărescu Se face atâta vâlvă în jurul morţii Prea Fericitului Teoctist şi se croiesc în jurul operaţiei sale atâtea scenarii în spirit otv-ist, încât întreaga poveste începe să semene cu scenariul unui film dureros de realist: "Moartea domnului Lăzărescu". Inspirat dintr-o întâmplare adevărată din România tranziţiei, filmul surprinde finalul grotesc al vieţii unui bătrân intelectual blazat din Bucureşti. Omul se simte rău şi sună la salvare, semnându-şi, practic, condamnarea la moarte, odată cu intrarea, inevitabilă, în cercul absurd al spitalelor româneşti, în care un personal cel mai adesea dezumanizat şi neprofesionist îşi pasează victima, până ce aceasta dă ortul popii. Fără să fi fost plimbat de la un spital la altul, Patriarhul Teoctist pare, totuşi, că a împărtăşit ceva din destinul personajului interpretat de Ion Fiscuteanu. Între medicul personal, de negăsit înaintea internării, şi autorul operaţiei, acuzat anterior de plagiat şi, mai nou, de malpraxis, Patriarhul a trecut la cele veşnice în împrejurări ce stârnesc imaginaţia maladivă a multora şi care, de altfel, fac, acum, obiectul unor cercetări. Indiferent de rezultatul acestora, gustul amar rămâne: dacă niciun Patriarh nu e tratat, în această ţară, în bune şi clare condiţii, atunci cine? Mai rămâne să împingă unii absurdul până la capăt şi să ne arătăm lumii şi Cerului în toată splendoarea primitivismului, deshumând şi făcând, în premieră absolută, autopsia trupului unui Patriarh care şi-a dorit doar discreţie în legătură cu suferinţele sale. * Cei 4 P Urât an, în care se tot duc dintre noi, fulgerător, oamenii de valoare, lăsând un câmp de desfăşurare tot mai larg nulităţilor agresive care-au invadat spaţiul public. În ultimele trei luni, au devenit amintiri Paler, Pintea, Patriarhul şi Pittiş. În ritmul ăsta, necrologurile devin o specialitate obligatorie. Doar dacă dama cu coasa nu se îndură şi trece la Q… * Masoni au fost, masoni sunt încă Ritualul masonic de la înmormântarea lui Florian Pittiş şi asumarea, cu acest prilej, a apartenenţei la masonerie a unor artişti, precum Virgil Ianţu, au venit exact în timp ce se discuta mai abitir despre presupusa implicare a acestei organizaţii în alegerile pentru desemnarea viitorului Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. Se fac liste cu masonii din Colegiul Electoral Bisericesc, organismul care-l va vota pe Patriarh, se aduc acuzaţii şi dezminţiri, se emit păreri categorice. În general, după tipicul românesc, nu se discută nuanţat, cu date concrete şi cunoştinţe istorice solide, despre o organizaţie care a fascinat întotdeauna prin misterul ce-l ascunde. Şi pentru că tot veni vorba despre grupări mai mult sau mai puţin oculte, să amintim că o serie de informaţii difuzate pe Internet, în primul rând pe blogul lui Adrian Năstase, par să confirme apartenenţa fostului premier la Ordinul Cavalerilor de Malta, organizaţie diferită de masonerie, dar la fel de inaccesibilă neiniţiaţilor şi din care făcea parte şi Adrian Pintea. PS: Comentaţi articolul pe Internet: