Cu sau fără Năstase, PSD mai are de trecut prin multe momente grele. Colosul care a dominat scena politică românească după 1989 a dovedit, după pierderea alegerilor, că are picioare de lut. Şubrezenia sa provine, curios sau nu, din interior. S-a dovedit, în ultimul an, că singura motivaţie care a ţinut la un loc grupuri de interese şi personalităţi incompatibile a fost setea de putere. Când a fost limpede că lupta pentru şefia instituţiilor statului a fost pierdută pentru o bună bucată de vreme, dihonia a ieşit la suprafaţă. Învins de Geoană, cu ajutorul lui Năstase, Iliescu nu numai că n-a părăsit partidul, cum se vehicula la acea vreme, dar a şi recâştigat, pas cu pas, o bună parte din terenul pierdut, dând o veritabilă lecţie de supravieţuire politică. De neconceput altădată, alianţa Geoană-Iliescu l-a trimis pe Adrian Năstase la porţile partidului. Între cele două variante - plecarea sau rezistenţa din interior - fostul premier a optat pentru cea mai înţeleaptă. Urmând modelul Iliescu, el poate recupera, în parte, prin câştigarea cât mai multor adepţi ai platformei politice pe care vrea să o propună, dar e greu de crezut că va mai putea ajunge în vârf. După ce s-au descotorosit de el, Geoană şi Iliescu se pregătesc pentru propria confruntare. De aceea, se arată a fi mult mai probabilă plecarea lui Năstase, la momentul potrivit, în fruntea unei grupări mai consistente decât aceea care l-ar fi urmat acum. De cealaltă parte, în dosul apariţiilor televizate, umăr la umăr, Iliescu şi Geoană îşi ascut săbiile. Lupta se va da atunci când vreunul se va considera suficient de puternic pentru a-l elimina pe celălalt. Deocamdată, PSD seamănă tot mai mult cu Partidul lui Gorbaciov care a condus URSS pe ultimul drum. În ciuda încercărilor de a ridica tonul pentru a impune ordinea, Geoană trădează disperarea celui care simte că pierde controlul situaţiei fără a se mai putea împotrivi. Perestroika devine condiţia necesară pentru declanşarea haosului şi a dezintegrării unui organism bolnav, ale cărui componente erau ţinute artificial laolaltă. Apelurile la linişte şi stabilitate ale lui Iliescu, altădată eficiente, s-au demonetizat şi nu mai au puterea de a convinge. În aceste condiţii, indiferent cine va învinge, partidul nu va avea decât de pierdut, pentru că e greu de crezut că mentalităţi, generaţii, vanităţi şi interese atât de opuse vor mai putea rămâne alături pentru multă vreme. De câştigat din această criză are, în primul rând, preşedintele Băsescu. Cu principalul partid de opoziţie neutralizat, incapabil să mai strângă rândurile pentru a-şi putea lua rolul în serios, şi cu un PRM care a votat, surprinzător, alături de Coaliţie pentru desemnarea preşedintelui Camerei, Băsescu se află în cea mai confortabilă postură pe care a avut-o vreun şef de stat în democraţia post-ceauşistă. Paradoxal, singurii care se opun extinderii umbrei dominatoare a Cotrocenilor peste întregul spectru politic sunt tocmai aliaţii de la guvernare. Dacă PD execută orbeşte ordinele preşedintelui şi se complace să dospească artificial, dacă UDMR vrea să rămână veşnic la guvernare în folosul liderilor săi şi al minorităţii maghiare, în schimb conservatorii şi liberalii şi-au manifestat opoziţia faţă de poziţiile autoritare ale lui Băsescu. Cum primii nu prea contează încă, e de aşteptat ca artileria din serviciul preşedintelui - presă, justiţie, politicieni - să fie îndreptată, după raportul de ţară, împotriva taberei lui Tăriceanu. Adept desăvârşit al principiului "dezbină şi stăpâneşte", în fruntea unei clase politice obediente şi şantajabile şi a unui popor de "vâslaşi" bântuiţi de lehamitea implicării şi de durerile integrării, Băsescu ne va ancora în cele din urmă la cheiul UE. Dacă nu cumva, uitate în cala grupurilor de interese prezidenţiale, în loc să fie aruncate la timp peste bord, corupţia şi impostura noului sistem ticăloşit nu ne vor impune dezonoranta carantină a salvgardării...