Iuliu Maniu (1873-1953)
Ilustru bărbat de stat. Tribun transilvănean. Părinte al Patriei. Artizan al Marii Uniri din 1918. "Sfinxul" de la Bădăcin
În nordul ţării, în Voievodatul Maramureşului, la Sighetu Marmaţiei, se află o închisoare reprezentativă, o sinistră închisoare de deţinuţi politici, căreia i s-a zis: închisoarea "elitelor" româneşti şi, altfel, închisoarea "vlădicilor".
Un zid mare, cu trei nivele, înconjurat de un gard înalt, pe frontispiciul căruia s-ar putea scrie memorabilele cuvinte al eroului grec Leonidas, de la Termopile, care, într-o luptă purtată cu perşii, împreună cu 200 de ostaşi ai săi, au murit cu toţii, vitejeşte, pentru Patria lor, Sparta: "Siste viator!" "Opreşte-te, trecătorule!" Du-te şi spune că noi, toţi de aici, am murit pentru onoarea şi legile ei!
Şi din nou: "Siste viator!". "Opreşte-te, trecătorule!" Du-te şi spune României că noi toţi, cei de aici, am murit pentru onoarea şi legile ei".
Suprem sacrificu!
La 5 februarie 1953, în celula închisorii nr. 9 s-au stins din viaţă, la 80 de ani, ilustrul bărbat de stat, tribun transilvănean şi Părinte al Patriei - Iuliu Maniu. Trupul lui chircit de foame şi frig a fost aruncat noaptea într-o groapă comună din cimitirul săracilor, fără cruce la cap.
Să depănăm, cu respect şi preţuire, firul vieţii acestui brav şi luminat fiu al neamului nostru românesc! S-a născut la 8 ianuarie 1873 în Şimleul Silvaniei ( judeţul Sălaj), din părinţii Ioan Maniu, avocat şi magistrat, cu studii de drept şi teologie făcute la Viena, şi Clara Maniu, născută Coroianu, fiica vicarului greco-catolic, Demetriu Coroianu, din Şimleul Silvaniei.
Şcoala primară a făcut-o la Blaj. Părinţii şi bunicii săi l-au trimis acolo ca să-şi însuşească mai bine limba română.
A urmat apoi cursurile secundare la Liceul Reformat "N. Wessel?nyi" din Zalău. În tradiţia familiei, a urmat dreptul la Cluj şi Viena.
Cu o astfel de pregătire, în 1897, la 24 de ani, ajunge jurisconsult la Mitropolia greco-catolică din Blaj, unde va rămâne până în 1915, când va fi mobilizat şi trimis ca ofiţer de artilerie pe frontul din Italia, la Piave.
De tânăr intră în frământările politice ale anilor 1892-1894, devine mai întâi membru al Partidului Naţional Român, apoi, la 24 de ani, vicepreşedinte, o ascensiune mult promiţătoare. În 1906, o dată cu părăsirea pasivităţii politice a românilor din Ardeal, Iuliu Maniu intră în politica activă, hotărâtă de conducerea Partidului Naţional Român. Îşi anunţă candidatura de deputat pentru alegerile din 1907. Reproducem, pentru viitorime, un episod semnificativ din începuturile vieţii sale parlamentare:
Era prin 1907, tânărul avocat arhidiecezan hotărâse să-şi pună candidatura. Candida la Vinţu de Jos (jud. Alba). Lucrul acesta trebuie să-l ştie şi mitropolitul Vistor Mihali. Întâlnindu-l pe Maniu, l-a luat la o plimbare pe o alee frumoasă, cu liliac, din grădina Castelului, reşedinţa mitropolitului.
"Candidezi? Eşti hotărît?"
"Hotărât, Excelenţă!
"Îţi dai seama ce înseamnă lucrul acesta? Ştii câte parale costă o luptă parlamentară şi la câte greutăţi te expui, într-o ţară ca Ungaria?"
"Voi încerca să le înving pe toate" - a fost răspunsul.
Înaltul demnitar bisericesc n-a mai spus nimic, ci l-a luat de mână pe înflăcăratul candidat, l-a dus în odăile cu arhiva prezidenţială, i-a arătat o scrisoare cu mari peceţi, proaspăt sosită.
"Cunoşti această iscălitură?"
"E a contelui Ştefan Tisza", răspunde Maniu. Contele îi scria Mitropolitului să caute să-l abată pe Maniu de la candidatura sa la Vinţu de Jos, iar dacă nu s-ar putea să-l dezavueze într-o formă oarecare.
"Mai stăruieşti?"
"Da, nimic nu mă va putea abate!"
Mitropolitul l-a privit un moment cu tărie, apoi i-a strâns mâna cu căldură şi i-a spus: "Dumnezeu să te ajute!" Iuliu Maniu a candidat şi a fost ales deputat. De atunci şi până la sfârşitul activităţii sale parlamentare, judeţul Alba - cu Vinţu de Jos - au rămas întotdeauna în preferinţele sale. Au rămas fieful său.
Şi acum să-l aşezăm pe Iuliu Maniu în faţa istoriei.
Strănepot al lui Simeon Bărnuţiu, fruntaş în revoluţia din 1848, la Blaj şi nepot de soră al reputatului avocat în Procesul Memorandiştilor din 1894, la Cluj, Iuliu Coroianu - Iuliu Maniu a păşit pe urmele înaintaşilor săi, păstrând în sufletul său spiritul de frondă, de curaj şi intransigenţă.
Din 1907, o dată cu alegerea sa ca deputat în Parlamentul din Budapesta şi până în 1915, când, pentru că a refuzat să facă o declaraţie personală de fidelitate faţă de ţară (Ungaria), este mobilizat şi trimis pe frontul din Italia, la Piave, ca ofiţer (locotenent) de artilerie. Tinereţea sa se consumă în luptele sale parlamentare din Budapesta.
Cei de acasă, din Ardeal, urmăreau cu admiraţie discursurile sale mobilizatoare. Ungurii asupritori au venit cu legi aspre care au afectat grav viaţa poporului român din Ardeal, în mod deosebit, cu legi şcolare. Se cunoaşte faimoasa lege a contelui maghiar, ministrul Învăţământului, Albert Apony, cu "cordonul cultural", care pe o rază de 40 de km de la graniţa cu România a oprit, cu desăvârşire învăţământul românesc în şcoli. Dezbaterile în Parlament pe această temă au fost furtunoase. În vremea aceea, aveam deputaţi români de mare clasă cum au fost: Iuliu Maniu, Vaida Voevod, Vasile Lucaciu, Ştefan Ciceo Pop, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş şi A.C. Popovici etc. Opoziţia românească era temută, dar şi stăpânirea ungurească se arăta crudă şi nemiloasă.
Ostaş pe frontul Italiei, în 1907, Iuliu Maniu cu de la sine putere părăseşte frontul (dezertează) şi pleacă la Viena pentru a cere o audienţă la Ministerul de Război. Acest gest, făcut fără aprobarea superiorilor săi militari, îi putea aduce atunci condamnarea la moarte.
Norocul a fost însă de partea lui. La Viena, a întâlnit pe un vechi prieten, ducele de Luxemburg, care i-a înlesnit audienţa la ministrul de Război.
Rezultatul: lui Maniu i se încredinţează o parte, o aripă a clădirii Ministerului de Război, unde el va organiza un corp de armată din regimentele româneşti sub comanda generalului Boeru, care avea menirea să salveze ordinea şi viaţa vienezilor, în haosul creat.
Timpul trecea rapid, Iuliu Maniu, liber, revine în Ardeal şi organizează acasă gărzi româneşti înarmate, sub comanda aceluiaşi general Boeru.
Ne găsim la sfârşitul primului război mondial, trupele Germaniei şi ale Austro-Ungariei sunt înfrânte. Se flutură, în lume, principii vilsoniene, după care popoarele îşi pot hotărî singure soarta. Pe baza acestor principii se fac pregătiri şi în Ardeal pentru Marea Adunare la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918.
Veniţi la Alba Iulia-n Ardeal
Cu "credenţiale" (împuterniciri) se va trimite din fiecare sat şi oraş câte o delegaţie la Alba Iulia pentru a hotărî soarta românilor din Transilvania, Banat şi Maramureş şi părţile ungurene. La vremea stabilită, românii s-au adunat la Alba Iulia, pe câmpul Romanilor, iar intelectualii şi organizatorii, în vechea casină militară, unde au întocmit Rezoluţia de unire pe veci cu Patria-mamă, România, sub preşedinţia lui Gheorghe Pop de Băseşti. Rezoluţia a fost citită poporului de tânărul Episcop de la Gherla, Iuliu Hossu, devenit prin aceasta "ctitor de ţară". A doua zi, Marea Adunare Naţională a ales Consiliul Dirigent cum se zice, un Guvern provizoriu, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu, care va conduce destinele poporului român din Ardeal, până la unificarea deplină cu Patria-Mamă. În toate aceste manifestări, Iuliu Maniu a avut partea leului.
Şi cum se face, totuşi, că după acest mare act naţional, împlinirea visului de aur al atâtor generaţii, cu atâtea mari bucurii, a fost umbrit în 1922, la încoronarea Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, la Alba Iulia, de lipsa lui Iuliu Maniu.
Încoronarea a organizat-o I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Liberal, în relaţii prieteneşti cu regele, care şi prin aceasta a voit să-şi facă un capital politic, care să-i eternizeze numele. Iuliu Maniu a propus ca acest act măreţ să-l facă toată ţara, cu un Guvern de Uniune Naţională. Nu a fost ascultat. Bucureştiul dicta totul. Acest fapt l-a supărat mult pe Maniu şi, drept urmare, nu s-a dus la încoronare.
O dată cu apariţia noii Constituţii din 1923, misiunea Consiliului Dirigent, cu reşedinţa la Sibiu, a încetat.
Iuliu Maniu revine pe deplin la conducerea Partidului Naţional Român, care, în 1926, va face fuziunea cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, devenind Partidul Naţional-Ţărănesc.
Acest partid, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu, va prelua conducerea ţării, în urma alegerilor din 1928, pe care le-a câştigat cu o majoritate zdrobitoare, în urma unor manifestări de mare amploare la Bucureşti şi Alba Iulia.
Iuliu Maniu devine prim-ministru şi va conduce ţara până în 1932, când se retrage ca să revină pentru scurtă vreme în 1933.
În perioada 1918-1930 au loc evenimente de seamă în istoria ţării: în 1925 - abdicarea de la tron a prinţului moştenitor Carol al II-lea, moartea regelui Ferdinand în 1927 şi preluarea moştenirii tronului de micul pe atunci Mihai. Minor fiind, Ţara va fi condusă de o Regenţă sub preşedinţia Patriarhului României, Miron Cristea, cu alţi doi membri - Prinţul Nicolae şi N. Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. Iuliu Maniu nu a văzut cu ochi buni prezenţa în Regenţă a Patriarhului Miron Cristea.
De notat, Iuliu Maniu a fost profund monarhic, a intervenit în 1925 pe lângă Prinţul Carol al II-lea să renunţe la abdicare, dar acesta rămâne dârz în hotărâre.
Evenimentele politice se succed cu repeziciune, în iunie 1930, revine în ţară, pe neaşteptate, Prinţul Carol al II-lea, cu care Iuliu Maniu, prim-ministru pe atunci, a purtat convorbiri. S-au stabilit, de comun acord, anumite condiţii pentru întoarcerea în ţară: renunţarea la dna Lupescu şi împăcarea cu Regina-Mamă, Elena.
Preluând conducerea ţării, Regele Carol al II-lea nu şi-a ţinut promisiunile făcute. A adus-o repede în ţară pe dna Lupescu, n-a voit să mai ştie de împăcarea cu Regina-Mamă Elena şi, ce a fost mai grav, a promovat în jurul său două persoane: Puiu Dumitrescu şi Gabriel Marinescu, care laolaltă au format ceea ce Iuliu Maniu a numit "camarila regală", căreia ei s-au împotrivit hotărât. Această "camarilă regală" a făcut mult rău ţării. Ea a dictat de multe ori guvernele şi l-a îndemnat pe rege la dictatură regală, care, în cele din urmă, a dus la desfiinţarea partidelor istorice şi în 1940, o dată cu prăbuşirea graniţelor ţării, la Răsărit, Apus şi Dobrogea, la abdicarea de la tron şi plecarea sa în exil. Iuliu Maniu a luptat hotărât împotriva dictaturii regale. Şi când lucrurile s-au complicat el a părăsit scena politică, s-a retras la casa părintească (conacul) de la Bădăcin (jud. Sălaj) şi de acolo urmărea evenimentele politice, intervenind, din când în când, cu ieşiri de actualitate.
I s-a zis pentru acest motiv "Sfinxul de la Bădăcin". Ocuparea ţării de către sovietici a adus, în 1945, o altă dictatură - dictatura Partidului Comunist, împotriva căreia Iuliu Maniu s-a ridicat hotărât!
"Şi toată viaţa noastră lui Hristos să o dăm".
Neacceptând colaborarea cu Partidul Comunist, este acuzat de "înaltă trădare" şi în procesul politic ce i s-a înscenat în 1947 este condamnat la moarte, sentinţă schimbată în muncă silnică pe viaţă. Este întemniţat în închisoarea politică din Sighet, din 1950, unde îşi va sfârşi viaţa şi bătrâneţile, în mari suferinţe, în 5 februarie 1953, după ce preoţii greco-catolici aflaţi aici l-au spovedit şi împărtăşit în secret.
Împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii, i-a iertat şi pe asupritori, putând să rostească şi el ca Iisus Hristos pe cruce: "Părinte, în Mâinile Tale îţi încredinţez şi sufletul meu!" Aşa s-a sfârşit o viaţă pe pământ, plecând spre împărăţia cea cerească.
Suntem încredinţaţi că Cel de Sus îi va da răsplata binemeritată pentru toată lupta ce a dus-o pe pământ pentru apărarea poruncilor lui Sfinte şi în aceeaşi vreme a moralei creştine. Impresionantul Testament pe care l-a lăsat în urma lui defineşte mai bine ca orice viaţa şi crezul lui de pe pământ: "Las toată agoniseala vieţii mele şi a moş-strămoşilor mei Sfintei Biserici Greco-Catolice de Oradea. S-a împlinit astfel şi litera evanghelică: "Şi toată viaţa noastră lui Hristos să o dăm".



Comentarii
Nu există nici un comentariu.