Pe lângă factorul istoric, patrimoniul reprezintă oglinda societăţii
* Este de părere arhitectul diplomat Mircea Călin Lungu
Carte de vizită
Absolvent al Institutului de Arhitectură ?Ion Mincu? din Bucuresti, promoţia 1980.
Membru fondator al Ordinului Arhitecţilor din România (O.A.R.), anul 2001.
Membru în Consiliul de Conducere Naţional al O.A.R., între anii 2001 - 2003.
Înscris în Tabloul Naţional al Arhitecţilor.
Membru delegat O.A.R. Bihor în Comisia Municipală de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului de pe lângă Primăria municipiului Oradea. (C.M.U.A.T.) pentru anii 2002 si 2004.
Arhitect şef al municipiului Oradea, intre anii 1990 - 1992.
Preşedinte al Filialei Bihor a Ordinului Arhitecţilor din România, între anii 2001 - 2003
Atestat al AUTODESK în proiectare CAD, anul 1993.
Verificator de proiecte atestat M.L.P.T.L. din anul 1995 pentru exigenţele: Siguranţă în exploatare, Siguranţă la foc pentru construcţii, Igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului.
- Domnule arhitect, ca o completare la cartea de vizită, v-aş ruga să enumeraţi şi câteva date biografice mai importante
- Sunt născut în 10 iulie 1954, părinţii mei fiind, tata medic şi mama inginer agronom. Tata a fost crescut şi educat într-una din zonele ţării care este considerată ca leagăn de civilizaţie: Muşcelul, iar mama, născută din părinţi basarabeni, crescuţi în oraşul Bâlţi, în Basarabia, străveche vatră românească. Tatăl meu mi-a deschis apetitul pentru cultură, echilibru în toate, judecată nepărtinitoare şi multe altele, pe care azi le practic înţelegându-le mult mai bine... Bunicul din partea mamei a fost inginer constructor şi a făcut parte din echipa inginerului Anghel Saligny, autorul podului de cale ferată de la Cernavodă, o realizare de excepţie în domeniu. Se pare că de acolo moştenesc chemarea pentru această meserie.
Mi-amintesc că în perioada anilor 1960 - 1970, părinţii m-au abonat la revista Vaillant, ulterior devenită Pif Gaget, reprezentând un univers extraordinar. Mă puteam considera un privilegiat având aceste reviste în casa mea, de pe strada Mimozei, unde am copilărit. În facultate, la Bucureşti, mă răsfăţam - în continuare - şi cumpăram - cu greutate, este adevărat - revista L`architecture d`aujourdhui, de asemenea, un sprijin substanţial în educaţia profesională a multor arhitecţi.
De la absolvirea facultăţii am lucrat în proiectare şi în execuţie, pe şantiere, şi cea mai interesantă experienţă profesională am trăit-o lucrând în Turkmenistan, timp de doi ani, între 1989 şi 1990. Ulterior, am deschis un birou de proiectare pe care-l conduc şi azi.
-Sunteţi un arhitect extrem de cunoscut şi de căutat. Consideraţi această meserie o artă?
-MCL: Desigur. Această meserie este în esenţa ei o artă şi dintotdeauna arta cere un mod mai deschis, lejer sau chiar revoluţionar de a privi lumea. Realizările mele profesionale, cele reuşite, exprimă acest mod de abordare. Disputele pe care le am cu mine însumi în fiecare dintre orele când concep o clădire sunt puternice, de multe ori conţin elemente antagonice, alături de multe coli de hârtie aruncate la coş...
Vorbeam mai înainte de colaboratori... Aceştia simt deja, după ani întregi lucraţi cu mine, când sunt bine dispus şi când am ceva pe suflet. Desigur, acest fapt este expresia exigenţei cu care încerc să rezolv o gamă foarte mare de probleme cu care mă confrunt în activitate. Pot să afirm cu foarte mare responsabilitate că am avut şi am de pătimit de pe urma ignoranţei şi slabei pregătiri a comanditarilor mei. O mare parte a lor, noi îi numim clienţi, sunt puţin pregătiţi pentru a începe o construcţie, a o înţelege şi interpretează greşit mare parte a intervenţiilor mele ca arhitect în întregul demers edificator. Acest fapt derivă din slaba educaţie ce ne caracterizează ca societate şi din lipsa unei adevărate aristocraţii. Din experienţa profesională pe care am acumulat-o în ultimii zece ani pot să afirm un lucru foarte trist, că avem o tradiţie nefastă care face ca generaţiile care vin să distrugă ceea ce au creat cele precedente. Sau mai bine zis? să nu ţină cont de actul creator precedent, unitar şi omogen. Este o greşeală care nu ne va fi iertată de viitorime...
-Credeţi că în acest sens patrimoniul urbanistic are de suferit? Este această tendinţă atât de pregnantă?
-Aţi pomenit un cuvânt sfânt: patrimoniu... Pe lângă factorul istoric, patrimoniul reprezintă oglinda societăţii. Nu avem o istorie în epoca tehnologică, decât de cel mult două sute de ani. Iată de ce trebuie să o păstrăm cât mai mult cu putinţă şi să găsim căile de a o întreţine. Intervenţiile urbanistice trebuie făcute cu foarte mare discernământ şi cu un grad calitativ ridicat. Dacă nu vom proceda aşa, se vor naşte, cum de fapt există deja şi în Oradea, contraste care nu-şi au locul în zonele omogen constituite din punct de vedere istoric. Este modul în care eu gândesc şi acţionez. Iată de ce, fără să fie o laudă de sine, am fost răsplătit acum câteva zile cu Diploma de Merit acordată de Guvernul României, în cadrul premiilor naţionale ale calităţii în construcţii, pentru două clădiri: restaurantul "Vernisaj" pe str. Roman Ciorogariu, în Oradea şi Tribunalul teritorial din Salonta. În cazul primei, este vorba despre o reabilitare urbană, prin păstrarea caracteristicilor principale ale străzii: front compact, stil eclectic cu accente neoclasice, înălţime medie... De fapt am îmbunătăţit întregul front stradal, prin etajarea şi mansardarea clădirii parter, existentă înainte. În cazul celei de-a doua, am procedat cu o acurateţe deosebită la multiplicarea tuturor elementelor de decor existente pe clădirea mamă, realizând atât o mansardare, cât şi o extindere, respectând aproape în totalitate imaginea anterioară.
Am prelungit durata de viaţă a acestor clădiri cu cel puţin încă o sută de ani, în condiţiile în care la interior există tehnologia şi dotarea prezentului. Cred că în acest mod am reuşit să transmit mai departe o moştenire valoroasă.
Această modalitate de abordare este atât de binecunoscută în multe dintre ţările europene în care există medii urbanistice valoroase ca în Oradea . Şi ar trebui să pomenesc de Praga, Cracovia, Viena şi de ce nu, mai nou, Debreţin...
- Ce consideraţi valoros din punct de vedere patrimonial şi arhitectonic în Oradea?
- Palatul Vulturul Negru, care suferă acum mult fără ca noi să ştim, deoarece are stăpâni noi, cu intenţii noi?, strada Republicii, în cea mai mare parte a ei, atâta timp cât nu sunt bannere, aparate de aer condiţionat şi cabluri pe faţade, şi desigur malurile pline de verdeaţă ale Crişului Repede... Dintotdeauna a existat un interes a administraţiei pentru malurile râului nostru, care s-a concretizat în proiecte care din păcate nu au fost realizate.
Clădirea Primăriei cu întreaga piaţă a Unirii, şi, mai nou, îmi place Cartierul Ioşia, care sper să-şi păstreze caracterul nealterat de zonă rezidenţială omogenă.
Îmi place mult prospectul nordic al Parcului 1 Decembrie, care are în anumite porţiuni un portic relevant pentru actul de comerţ. Există proiecte vechi care pun în valoare acest element specific prin continuarea lui la toate clădirile aliniate. Dar nu s-a mai continuat... din păcate. Ultima intervenţie în acest sens a fost făcută în dreptul magazinului de piese auto Dacia, prin anii 80.
Cu mult mai valoroasă ar putea deveni strada Vasile Alecsandri, dacă ar fi transformată în stradă pietonală...
Un element foarte valoros de compoziţie urbanistică, îl consider a fi cele două pieţe principale ale oraşului legate de podul central: piaţa Unirii şi piaţa Ferdinand. Un asemena peisaj nu ai ocazia să întâlneşti prea des. Trebuie să profităm de acest fapt, prin punerea în valoare a clădirilor care compun cele două pieţe.
-Ca arhitect, care sunt planurile dumneavoastră de viitor?
-Nimic altceva decât continuarea servirii cererii sociale la care sunt părtaş prin proiecte pentru construcţii durabile, corect integrate "in situ", având alături, dacă el va dori, pe fiul meu care mă urmează în meserie. Consider că în douăzeci şi patru de ani de meserie alături de nume grele în construcţii, am avut timp să mă afirm. Sunt dispus în continuare să lupt pentru meseria mea şi realizările mele şi pe mai multe planuri, complementare şi de ce nu şi în politică...



Comentarii
Nu există nici un comentariu.