Zâmbetul celui care suferă este mai dureros decât lacrimile celui care plânge... Viaţa este, pentru mulţi dintre noi, o adevărată luptă. O luptă cu noi înşine, o luptă cu societatea în care trăim şi, de cele mai multe ori, o luptă continuă pentru supravieţuire. Dorim să ducem un trai decent, să ne creştem copiii, să ne cumpărăm o casă, poate o maşină... în încercarea de a fi fericiţi. Ne trezim, cu noaptea-n cap, spre a alerga la locul de muncă. Pentru că aşa putem avea banii necesari pentru supravieţuire. Dar există, între noi, persoane care aleg alte căi pentru a obţine toate aceste lucruri. Percep viaţa altfel, trăiesc după alt sistem de valori, fericirea înseamnă pentru ei altceva. Până la un anumit moment din viaţă: când ajungi după gratii, realizezi că adevărata şi singura sursă de fericire este LIBERTATEA. Peste 750 de suflete locuiesc, la ora actuală, în Penitenciarul Oradea. Clădirea, ridicată în 1852, şi adăpostind, iniţial, o mănăstire de călugăriţe, a fost cumpărată, în 1865, de către municipalitate, pentru a fi transformată în penitenciar, reunind toate cele patru temniţe existente, la acea vreme, în Oradea. În 1977, autorităţile comuniste au ajuns la concluzia ineficienţei acestei instituţii şi au decis s-o desfiinţeze. Timp de şase ani, infractorii din Bihor au fost "cazaţi" în alte unităţi de încarcerare din ţară. Situaţia a durat până în anul 1983, când a fost reînfiinţat Penitenciarul Oradea, fiind edictat, în acest sens, un decret prezidenţial... O viaţă irosită după gratii "Eu eram student la stomatologie. Aveam prieteni care se ?învârteau? în cercuri dubioase şi se ocupau cu lucruri nu tocmai legale. Aşa am ajuns să am de-a face cu legea: am fost implicat într-o tâlhărie şi, de atunci, viaţa mea s-a schimbat radical. Am fost condamnat şi-mi petrec zilele în închisoare. N-a meritat să fac ceea ce am făcut. Nici să renunţ la studii, nici la libertatea pe care o aveam. Dar asta e povestea mea şi nu pot da timpul înapoi, oricât aş vrea?, ne spune un tânăr de-abia trecut de 20 de ani, care împarte, împreună cu alţi zece deţinuţi, o cămăruţă de vreo 20 de metri pătraţi, cu paturi suprapuse, despărţite de un culoar lat de circa un metru. Uşi de fier se deschid scârţâind, una după alta, în faţa ochilor noştri, revelându-se, în faţa ochilor noştri, o altă lume, populată cu oameni ca noi, persoane care au greşit şi plătesc, din greu, pentru asta? Desigur, nimeni nu-i agresează, dar ce viaţă ai, când stai, aproape 24 de ore, în acelaşi loc, ani de zile, alături de aceleaşi persoane şi singura "distracţie" este televizorul şi câte o jumătate de oră de plimbare, printr-o curte interioară, de-abia zărind cerul printre gratii? Suntem în zona de maximă securitate, acolo unde sunt întemniţaţi condamnaţii la maximum 25 de ani, pentru infracţiuni grave, cum ar fi omorul sau tâlhăria. "Eu mi-am ucis prietena, acum şapte ani. Ne certam şi m-am enervat. Am strâns-o de gât până şi-a dat ultima suflare, în braţele mele. Dacă regret? Asta a fost, nu pot da timpul înapoi. Ea avea doar 23 de ani..." ne spune un alt deţinut, în timp ce mototoleşte, în mâini, un "ghem" de piele de culoarea vişinei putrede, care capătă, sub mâinile harnice ale deţinuţilor de aici, forme de pantofi pentru copii, care vor încălţa, într-o zi, picioruşele vreunui micuţ din ţările occidentale... Pentru că munca - o formă de reeducare şi de câştig, în acelaşi timp - se desfăşoară în spatele zidurilor înalte şi a gardurilor de fier, doar pentru export, toate produsele realizate aici urmând să fie valorificate în ţări ca Franţa ori Germania... Jumătate lumină, jumătate destin Până la data la care au intrat în conflict cu legea penală, toţi cei de aici au fost oameni ca oricare dintre noi, desfăşurând diverse activităţi aducătoare de venit. În sala de educaţie morală, am cunoscut o fostă patroană de societate comercială. Are 54 de ani şi stă după gratii pentru că, în goana după bani, a înşelat câteva persoane. Crede în Dumnezeu şi-şi cere iertare în fiecare zi pentru ceea ce a făcut. Pentru a-şi răscumpăra, cumva, greşeala, ea conduce activitatea publicistică a celor din penitenciar. Se editează două reviste, care apar lunar, scrise, în mare parte, de ei şi intitulate sugestiv "Şi totuşi speranţa" şi "Jumătate lumină, jumătate destin". Susţinuţi de biroul socio-educativ, deţinuţii îşi exprimă în paginile acestor reviste sentimentele şi gândurile pe care le au în detenţie. Publicaţiile sunt bazate în primul rând pe religie, aceasta fiind modalitatea în care ei încearcă să îşi găsească echilibrul sufletesc. Poate unii reuşesc, dar alţii nici măcar nu-şi dau seama de gravitatea faptelor comise. "Eu furam din buzunare, de la oameni, prin tramvai, pe stradă, de unde apucam. Am o vârstă la care nu mă mai angajează nimeni. Copilul stă cu socrii mei, pentru că şi soţul e în Penitenciar. El dădea spargeri" ne spune, senină, o femeie oacheşă, surâzând larg şi arătându-ne, prin gura întredeschisă, lipsa danturii din faţă.. Întrebată dacă a învăţat ceva din cursul de educaţie morală la care participa, femeia ne-a răspuns, naiv, că da: "Trebe să fiu cuminte..." 37 de femei împart aceeaşi cămăruţă din Peniteciarul orădean. "Este o soluţie de compromis, până vom renova corpul de clădire unde erau închise până nu demult", ne explică locţiitorul comandantului Penitenciarului, lt. Col. Ioan Ilea. De toate vârstele şi cu o paletă largă de pregătiri şcolare, femeile de aici sunt obligate să se suporte una pe alta, ba chiar să se înţeleagă. Chipurile lor, atât de diferite, te fac să te întrebi, la un moment dat, cum de au ajuns aici şi, oare, cum se simt să trăiască împreună? Problema televizorului au rezolvat-o: au două: ca majoritatea femeilor, preferă, mai ales, telenovelele: ?Când sunt ştiri, dăm mai tare pe unul dintre televizoarele la care merge programul de ştiri, iar celălalt, cu telenovelele, are sonorul dat la minimum", ne explică una dintre femeile care a fost cel mai greu de depus după gratii, deşi avea, la "activ", un număr mare de infracţiuni: Cuc Maria Iren, vopsită în obraji cu roşu şi cu ochii "pictaţi" cu verde, ne povesteşte senină propria-i poveste despre cum ulciorul nu merge de multe ori la apă. "Am zece copii. I-am tot făcut, ca să nu ajung la puşcărie. Dar, la un moment dat, n-am mai reuşit să rămân însărcinată şi iată-mă, sunt aici"... Unul dintre cei zece copii a ajuns să aibă de-a face, şi el, cu legea penală. A fost condamnat şi trăieşte, alături de alţi şapte colegi de generaţie, privaţiunile vieţii de puşcăriaş. La doar 16-18 ani, cei opt adolescenţi trăiesc în propria lume, mărginită de gratii. "Îi lăsăm să se joace toată ziua în curtea interioară. Sunt la vârsta la care au nevoie de multă mişcare, pentru a-şi consuma energia", ne povesteşte însoţitorul nostru. Ei sunt cei mai tineri "locatari" ai Penitenciarului: cel mai în vârstă are 69 de ani şi şi-a ucis fiul, într-un acces de furie... Munca - un mod de a câştiga "zile" Dacă pentru majoritatea dintre noi "a munci" echivalează cu "a supravieţui", pentru condamnaţii din Penitenciarul orădean activitatea lucrativă este, deopotrivă, mijloc de umplere a timpului, număr de zile scăzute din condamnarea totală şi, desigur, un ban în plus, cu care-şi pot achiziţiona diverse bunuri de la chioşcul din incintă. Condamnată pentru trafic de stupefiante, Daniela Popa, o tânără de 28 de ani, cu ochi verzi şi plete lungi, roşcate, stă, resemnată, la masa de sortare a lingurilor de lemn pentru export. "Eu am fost mulţumită cu pedeapsa aplicată şi nu am declarat recurs. Muncesc aici, pentru a-mi umple timpul", ne spune tânăra soţie a unuia dintre cei mai mari "capi" ai unei reţele de traficanţi de stupefiante pe relaţia "America de Sud-România", Dorel Popa, care a fugit de legea penală şi se află, şi la această oră, undeva, prin ţările latino-americane... Desigur, fiecare dintre cei aflaţi aici are o poveste. Cine este, ce este, şi mai ales ce a făcut ca să ajungă după gratii sunt întrebările care îţi vin în minte, atunci când te afli printre ei. Sunt oameni diferiţi, de vârste diferite, fiecare cu problemele şi gândurile lui, obligaţi însă să trăiască în comunitate, să se suporte sau chiar să se înţeleagă reciproc. Munca este unul dintre cele mai bune moduri de a se simţi utili şi nu atât de izolaţi: cos manual feţe de pantofi, realizează, diferite componente pentru autoturisme sau linguri de lemn, cu o formă specială: găurite la mijloc, cu mare căutare pe piaţa germană. Se încearcă, în acest mod, să li se inoculeze şi ideea că, muncind, poţi să-ţi asiguri traiul zilnic, fără a mai ajunge după gratii. Lunar, pot fi vizitaţi, de câte trei ori, de către rude. Angajaţii Penitenciarului îi verifică, cu atenţie, pe cei care vin în vizită, pentru a preîntâmpina introducerea unor obiecte cu care şi-ar putea face rău. Condamnaţilor li se oferă şi posibilitatea reinserţiei sociale, prin intermediul cursurilor de recalificare organizate de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bihor. "Eu am fost condamnat la patru ani de închisoare, pentru că am furat nişte lemne. Mai am patru luni şi voi fi liber. Sper să-mi găsesc un loc de muncă", ne spune unul dintre proaspeţii absolvenţi ai cursului de calificare în meseria de bucătar, care a primit şi o diplomă recunoscută de Ministerul Muncii. "Avem personal tânăr" În anul 2000, a fost ridicat un corp nou de clădire şi, de atunci, continuă lucrările de reparaţii şi reamenajare a instituţiei. Angajaţii de aici au o medie de vârstă de doar 34 de ani, 13,5% dintre ei fiind absolvenţi de universitate. De remarcat că se pune un accent important pe pregătirea profesională a cadrelor, astfel că o persoană care doreşte să se angajeze în sistem, fie doar ca electrician ori bucătar, trebuie să aibă cel puţin diplomă de liceu. Munca lor nu este una uşoară, fie că sunt psihologi, sociologi, paznici, ofiţeri, toţi au un singur obiectiv: reabilitarea şi reintegrarea socială a deţinuţilor. "Sunt desfăşurate, în acest sens, activităţi socio-educative care au ca scop atenuarea influenţei negative a privării de libertate asupra personalităţii şi comportamentului deţinuţilor, precum şi identificarea şi dezvoltarea aptitudinilor şi abilităţilor care să le permită reintegrarea în viaţa socială după ieşirea din penitenciar, activităţi de educaţie moral-cetăţenească, activităţi de educaţie fizică şi sport, lecturarea unor cărţi din biblioteca pentru deţinuţi, unde există peste 2.000 de volume, lectura presei, vizionare TV, concursuri pe teme de cultură generală, medalioane, seri literare, montaje literar-muzicale, activităţi de pictură, cusături artizanale etc. Le asigurăm asistenţă medicală, psihologică şi juridică şi încercăm ca, în limita fondurilor de care dispunem, să le asigurăm condiţii de viaţă cât mai bune" ne spune col. Gheorghe Ilea, comandantul Penitenciarului Oradea. Tot pentru a-i ajuta pe deţinuţi să ducă o viaţă normală, la eliberare, sunt organizate cursuri şcolare: "Avem 18 elevi, în clasa I. Îi învăţăm carte, pentru a ieşi din întunericul cultural în care rătăcesc", ne spune lt. Col. Ardelean Gheorghe, profesor în cadrul Penitenciarului. Desigur, viaţa celor aflaţi după gratii nu este roz. Dar statul face tot ce poate pentru a-i ajuta să se corecteze. Guvernul şi-a luat angajamentul ca, până la sfârşitul anului în curs, să edicteze o nouă lege de executare a pedepselor. Cea aplicabilă în acest moment datează din 1969 şi, chiar dacă este apreciată ca fiind o lege ?bună?, suportă îmbunătăţiri. Prin noua lege în domeniu, se încearcă implementarea ideii ca, în cazul detenţiei, lipsa libertăţii să fie singura privaţiune pe care trebuie s-o suporte deţinuţii... De ajuns, nu?