Civilii bihorenii au fost primii români care au căzut victimă trupelor horthyste care au ocupat Ardealul de Nord ca urmare a Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Pe 5 septembrie 1940, prima unitate maghiară trece frontiera pe la Sighetu Marmaţiei. Două armate intră pe teritoriul Ardealului anexat: Armata I - cu un efectiv de 208.000 militari, care a operat în partea de nord-est a Transilvaniei, şi Armata a II-a - cu un efectiv de 102.000 militari, care a operat în zona Oradea-Cluj-Napoca. La numai două zile de la intrarea armatei ungare de ocupaţie pe teritoriul românesc, a început seria masacrelor împotriva populaţiei civile româneşti.

Primele jertfe

În doar 11 zile, trupele ungureşti au ucis aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de ucideri a fost judeţul Sălaj, unde au fost masacraţi 477 de români. Primul masacru are loc în comuna Mihai Bravu din Bihor, pe 7 septembrie 1940. Aici 22 de ţărani români, printre care şi doi copii, au fost nominalizaţi de către vecinii lor maghiari ca fiind un pericol pentru noul regim, apoi strânşi ca vitele pe câmp şi executaţi de către militari horthyşti. Alţi 11 români din Almaşu Mare au fost omorâţi în localitatea sălăjeană Nuşfalău, pe 8 septembrie. Cei nouă bărbaţi şi două femei se aflau în trecere prin localitate întorcându-se către casă. Faptele au fost stabilite de către Tribunalul Poporului din Cluj, prin Hotărârea nr. 1, sentinţa publică din 13 martie 1946. În dimineaţa zilei de 8 septembrie 1940, la ieşirea din Nuşfalău, oamenii au fost opriţi din drum de Szinkovitz Zoltan, localnic din comună, şi de un soldat ungur, care-l însoţea. Din sentinţa judecătorească reiese că aceşti doi indivizi au readus victimele în centrul satului, le-au percheziţionat, fără a găsi nimic compromiţător contra lor. Conform relatărilor martorilor, cei doi agresori şi-au însuşit obiectele personale, i-au bătut în mod sistematic şi i-au împuns cu baionetele, după care cele două femei au fost lăsate în libertate. Cei nouă bărbaţi au fost urcaţi într-o căruţă militară şi duşi în direcţia comunei Zăuan (Sălaj). La aproximativ 500 de metri de această ultimă comună, cei nouă români din Almaşu Mare au fost ucişi prin străpungerea cu baioneta în inimă. Concomitent, alţi doi localnici maghiari, din proprie iniţiativă, le-au prins pe cele două femei lăsate libere, ducându-le la locul masacrului, unde au împărtăşit aceeaşi soartă ca şi cei nouă bărbaţi. În sentinţă se mai arată că toate cadavrele au fost înmormântate sumar şi acoperite numai cu frunze, iar îngroparea lor în cimitirul satului Nuşfalău a avut loc abia după câteva zile, la stăruinţa locuitorilor, după ce cadavrele începuseră să se descompună. Numele etnicilor maghiari este cunoscut, iar ei au fost pedepsiţi de către Tribunalul Poporului din Cluj, pe când militarii unguri au rămas neidentificaţi.

Apogeul masacrelor: Treznea şi Ip

Printre cele mai mari atrocităţi comise împotriva românilor şi, mai apoi, a evreilor săvârşite de către armata horthystă în înaintarea sa pe teritoriul Ardealului anexat se înscrie şi masacrul de la Treznea şi Ip, comune din judeţul Sălaj. Trupe maghiare aparţinând batalionului 22 Grăniceri Debreţin, de sub comanda locotenentului Akosi, au intrat la 9 septembrie în Treznea. Primele victime au fost copiii aflaţi cu vitele la păscut, cadavrele lor fiind descoperite ulterior pe izlazul comunal. După ocuparea satului, unităţile maghiare au dezlănţuit măcelul. Români şi evrei au fost ucişi cu focuri de mitraliere, străpunşi cu săbiile şi baionetele, iar casele - atacate cu grenade şi incendiate. În urma acestor incidente, au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români şi 6 evrei.
Cotidianul "România nouă", din data de 1 ianuarie 1941, relata cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare şi împuşcat lângă o căpiţă de fân, împreună cu soţia şi cele două fiice ale sale. Cadavrele au fost descoperite ciopârţite cu baioneta. Un alt caz foarte cunoscut în epocă a fost cel al lui Vasile Mărgăruş. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părţi ale corpului şi apoi împuşcat în cap cu gloanţe tip "dum-dum". Preotul ortodox a căzut, de asemenea, victimă trupelor horthyste, împuşcat şi ars în casa parohială. În Treznea se aflau şi nouă soldaţi români reîntorşi acasă şi demobilizaţi. Aceştia au fost împuşcaţi cu efectele militare pe ei. Învăţătorul şi soţia au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Aici au fost prinşi şi aduşi la Treznea, unde au fost răstigniţi pe uşa bisericii şi împuşcaţi.
Versiunea oficială dată la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare care au intrat în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate şi de către alţi localnici, variantă falsă, deoarece există dovezi prin care se demonstrează că masacrul a fost premeditat, armata horthystă abătându-se din marşul său pentru a-i ataca pe românii din sat.

Localnicii unguri au fost călăuzele morţii

Modul în care s-a desfăşurat acest masacru a fost stabilit de către instanţa Tribunalului Poporului din Cluj la 13 martie 1946. Sub pretextul răzbunării a doi militari unguri morţi într-o explozie în comuna Ip, la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Vasvári Zoltán din armata horthystă părăseşte în 13 septembrie 1940 localitatea Nuşfalău, unde se afla cantonat, îndreptându-se cu compania sa spre Ip. Motivul răzbunării este fictiv, explozia producându-se din cauza unui defect de ambalaj al muniţiei, dovadă fiind faptul că cei patru români arestaţi la momentul incidentului au fost ulterior eliberaţi.
În noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 23.00, locotenentul Vasvári Zoltán ajunge în Ip. Împreună cu membrii gărzii naţionale din comună s-au dus pe la casele mai multor locuitori, trezindu-i din somn şi împuşcându-i. Au fost ucişi în acest mod 18 români. Crimele au fost comise înainte de miezul nopţii. Întors la sediul gărzii naţionale din Ip, Vasvári Zoltán dă indicaţii membrilor să pregătească 10 căruţe şi mai mulţi oameni pentru dimineaţă în scopul îngropării victimelor ucise până atunci. Locotenentul părăseşte apoi postul. Imediat după aceea se aude o rafală de mitralieră trasă din sat, iar Vasvári se întoarce la sediul gărzii naţionale pretextând că sătenii români i-au atacat compania. Furios, se adresează oamenilor din corpul de strajă local, spunând că va incendia comuna. Unul dintre comandanţi a încercat să-l oprească, răspunzându-i că aşezarea este compusă în proporţie de 70% din maghiari. Atunci Vasvári Zoltán a cerut să i se dea oameni din garda locală care să arate soldaţilor lui caselor româneşti, pentru a-i împuşca pe vlahi. S-au format şase echipe de soldaţi, în frunte cu câte un om din garda locală drept călăuză. Până dimineaţa au fost ucişi prin împuşcare sau înjunghiere cu baioneta 157 de români, printre ei octogenari, femei gravide, copii în leagăn.
A doua zi dimineaţa, din ordinul locotenentului Vasvári, mai mulţi localnici au fost puşi să sape o groapă în cimitirul satului, iar alţi săteni au fost scoşi cu căruţele şi au mers din casă în casă pentru a ridica şi transporta cadavrele la groapa comună.