Să începem cu tragedia negânditului pion Georgia. A făcut parte din sinistra armată roşie şi ştia exact de ce este aceasta în stare tehnic, strategic şi moral. Deci, pe cont propriu, nu-şi putea imagina că poate împunge armata rusă, pentru că avea toate informaţiile despre „fratele" de ieri pentru a şti cum va reacţiona. Aceasta înseamnă că a avut "acoperire" de principiu, un fel de "bazaţi-vă pe noi!". Şi s-au bazat proştii! Tragedia a văzut-o toată lumea. Acum care ce adevăr apără?

Georgia ar vrea să reînvie după lungul coşmar rusesc şi sovietic. Dar istoria i-a înfipt între coaste două enclave minoritare: abhazii şi osetinii. "Independenta şi dreapta" ONU a pus pază la stână pe lup, adică armata rusă pusă stăpână pe jocul de interese unde ea era la fel de interesată ca năpăstuiţii. Această măsură a făcut, de altfel, posibilă tragedia. Ce fel de gargară stătută puţind a gură stricată a devenit ONU? Cine şi cum se poate baza pe ea în aceste condiţii? Ce minte diabolică a putut imagina o asemenea soluţie? În interesul cui?
Armata georgiană a acţionat în cadrul strict al teritoriului naţional. Osetia de Sud este încă parte constitutivă a Georgiei. Armata rusă le-a interzis georgienilor orice mişcare militară în propria ţară. Armata rusă a acţionat exclusiv în afara graniţelor ruse. Aşadar, după orice criterii logice am judeca, armata rusă a fost în Georgia o armată de ocupaţie. A existat tot timpul o diferenţă între declaraţiile oficialilor ruşi şi situaţia militară din teren? Atunci pot fi taxaţi de sinceritate ruşii? Dacă nu sunt sinceri, mor ei de dragul adevărului sau al interesului? Până unde în jurul Rusiei se întinde interesul lor? Încă din secolul al XIX-lea Rusia privea întreaga peninsulă Balcanică drept un fel de provincie asupra căreia are drept de proprietate, urând de moarte năzuinţa românilor de la 1848 de a se uni şi de a renunţa la scrierea chirilică, negându-ne până şi dreptul la identitate naţională. Uniunea Sovietică nu s-a dezis de această politică rusească din vremea ţarilor, iar Rusia postsovietică nu se dezice nici ea de politica ţaristă, nici de cea sovietică. Pofta de agresiune şi de a-i stăpâni pe cei din jur, declanşată de către Petru cel Mare, nu s-a potolit nici după 300 de ani, deşi rolul său de putere mondială de rangul întâi a apus definitiv. Încă mai poate fi periculoasă pentru cei din jur.
Şi-au apărat occidentalii aliatul? Cum l-au apărat cei care l-au sacrificat? Dând din gură? Au vrut să testeze reacţia ruşilor, sacrificând un fraier? Dar o cunoşteau cel puţin din ultimii 60 de ani.
Nu după acelaşi scenariu, mă rog, cu altă miză, au fost sacrificaţi ungurii în 1956? Au crezut ca fraierii. Ce-or fi crezut? Şi-au pierdut sub şenile şi în diaspora câţi oameni? Când ruşii şi-au apărat interesele imperiale în 1968, stingând în sânge sub şenile Primăvara de la Praga, în afară de declaraţii (care ce costă?) şi îndemnuri, cine ce a cântat? Întrebarea devine simplă. Adică, în afară de tine, te mai poţi baza şi pe alţi prieteni? Sau există astăzi pe plan internaţional prieteni în afara intereselor?
Cât de mult te poţi baza pe sacrificiile pe care le-ai făcut pentru alţii? Să ne uităm la sârbi: sârbii ortodocşi, sârbii catolici (croaţii), sârbii musulmanizaţi (bosniacii) şi slovenii (catolici). Unul şi acelaşi popor. Marele dirijor promovează pe plan mondial globalizarea şi entităţi statale tot mai supranaţionale, tot mai mari. Sârbii au fost pulverizaţi în stupide regiuni religioase sau administrative. Cu ce sacrificiu? În cel de-al Doilea Război Mondial sârbii au fost pentru aliaţi cel mai viguros aliat de pe continent. Au blocat şi tocat divizii germane. Cu două divizii germane în plus în Normandia ce sufereau aliaţii? Câţi sârbi au murit pentru aliaţi? Care a fost recunoştinţa după 50 de ani? Sârbii au plătit din nou cu sânge şi tragedii familiale de nedescris, pentru că au stat în calea unor interese. Mai mult, unul din personajele împinse în faţă, cheie în agresiunea împotriva Serbiei, datorează viaţa sa şi a familiei sale sârbilor. Fără curajul, omenia şi sacrificiul sârbilor ea ar fi dispărut în neantul de la Auschwitz. Vă aduceţi aminte cu cât cinism vorbea despre morţii nevinovaţi ca despre „pierderi colaterale?" Este probabil cel mai abject gest din întreaga istorie. Iorga spunea că ingratitudinea defineşte cel mai pregnant lipsa de caracter.

Aşadar, în cincizeci de ani avem patru episoade istorice cu acelaşi conţinut moral: „Crede-te în tine însuţi". În rest, dacă ai inteligenţă, racordează-ţi interesele la interesele celor puternici. Ziua noastră istorică este cea mai imorală şi mai fără principii din toată istoria. Tejgheaua a transformat piaţa în catedrală. Ne-a fost necesară această lecţie deoarece şi noi avem foarte mulţi proşti cu pretenţii, unii autointitulându-se intelectuali (de fapt, bieţi telectuali), pe care, ori de câte ori cineva ia apărarea unor interese naţionale fundamentale, îi auzi strigând în cor: "Naţionalişti! Ăsta-i naţionalism". Curat naţionalism, nene Iancule.