Statul, în diversele sale forme posibile, este soluţia organizării în grad de completitudine maximă a unei societăţi, indiferent dacă se referă la societatea unui grup natural de populaţie, în speţă etnic, fie că se referă la societatea artificială a unor multiple grupuri populaţionale adunate cu forţa politică sau a ideii. Aşadar, statul este în orice societate, oricând, o organizaţie, organizaţia supremă care le înglobează, le coordonează sau le domină pe toate celelalte.

Erhard Friedberg (1992) a definit organizaţiile drept: "ansambluri umane formalizate şi ierarhizate în vederea asigurării şi coordonării membrilor lor pentru atingerea unor scopuri date". Aşadar, statul are prin definiţie principala funcţie, aceea de a asigura coordonarea întregii vieţi sociale şi economice pentru realizarea liniştii şi bunăstării tuturor cetăţenilor. Cu alte cuvinte sau derivat de aici şi funcţia de a interveni şi a bloca orice grup sau organizaţie asociate pentru a evolua în dauna celorlalţi cetăţeni.
Deci, statul nu poate să fie pasiv, el trebuie să fie o organizaţie activă, intervenţionistă atunci când e cazul.
Toate aceste aspecte referitoare la stat, la necesităţile societăţii, la rolul statului în apărarea intereselor tuturor cetăţenilor şi ca atare la dreptul şi limitele lui de intervenţie au avut de-a lungul istoriei o dinamică vie. Timp de mii de ani statele au fost obligate, pentru a nu fi depăşite, să se adapteze unor noi şi noi aspecte ale vieţii sociale şi economice, a căror dinamică s-a accelerat paralel cu dinamica evoluţiei tehnico-economice, consecutivă evoluţiei tehnico-ştiinţifice, consecutivă la rându-i gândirii şţiinţifice fundamentale, teoretice. Din acest punct de vedere statele europene au avut o evoluţie dramatică în ultimii două sute de ani. În toată acceastă perioadă prototipul statului cel mai progresist adaptat necesităţilor cetăţenilor a fost, şi a fost considerat, iniţial de unii gânditori, apoi chiar şi de mase, a fi statul american. Ce constatăm noi, azi, în legătură cu statul american şi rolul său?
În primul rând că, în ultima vreme, nu mai poate asigura nivelul de bunăstare a poporului american atins la mijlocul sec. XX, fiind nevoit să opereze în forţă pentru dominarea resurselor mondiale energetice şi să-şi folosească muşchii politici pentru a promova interesele societăţilor economice americane, care sug din lumea largă beneficii pe care le aduc acasă. Este această neputinţă de a asigura bunăstarea cetăţenilor săi din resurse interne, mascată ce-i drept, o criză de proporţii. El a devenit deja vulnerabil. Sunt limitate şi resursele intervenţiilor externe în forţă. Această criză mascată s-a ivit acum cca 50 de ani.
Mai mult, statul american nu a fost în stare să monitorizeze marea criză de acum 76 de ani (1933), implicând în criză mare parte din lumea occidentală de atunci.
Nu în ultimul rând, acelaşi stat nu a fost în stare să prevadă şi să prevină actuala criză financiară, antrenând întreaga lume în neliniştile şi avatarurile acesteia.
Aşadar, cam la 25 de ani în ultimii 75 de ani statul american s-a dovedit vulnerabil în legătură cu rolul său. Istoric, 25 de ani este o perioadă extrem de scurtă. Asta poate înseamna că statul american a început să fie depăşit de evoluţia societăţii americane şi că trebuie să caute soluţii de a-şi putea onora rolul, dar şi că, în stadiul globalizării, liberalismul extrem devine periculos, cu consecinţe globale.
Concluzia nu este deloc optimistă. Statul american, în rol, este în curs de depăşire de către evoluţia propriei societăţi. Va fi el în stare să se adapteze? Are suficiente resurse de flexibilitate în acest sens? După toate semnele, statul american, în forma sa clasică, a urcat, a fost deja în vârful dealului şi urmează panta inversă. Va fi el în stare să meargă pe creastă, găsind resurse proprii prin reorganizare?

Iar noi trebuie să învăţăm de aici că statul are dreptul şi datoria de a apăra interesele tuturor cetăţenilor săi, indiferent de balastul ideilor politice, prin cele mai eficiente mijloace. Globalizarea va impune substituirea liberalismului, în sensul lui clasic, cu ideea coordonării flexibile a economiei şi societăţii, respectând drepturile tuturor celorlalţi în faţa întreprinzătorilor, care trebuie să rămână totuşi întreprinzători.