„Hungarismul” a fost o ideologie îmbrățișată de statul și serviciile secrete horthyste maghiare de răspândire a revizionismului în Transilvania anilor 1920-1940. În esență, el glorifica ideea Ungariei Mari, în granițele ei din timpul dualismului austro-ungar (1867-1918), a unei societăți maghiare elitiste, net superioare față de cea a națiunilor pe care le asuprea (români, slovaci, croați, sârbi) până în 1918, apoi a statelor naționale create pe ruinele Austro-Ungariei (România Întregită, Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven). Ea s-a manifestat cu o duritate deosebită în Transilvania de nord-est, ocupată de Ungaria în urma Dictatului de la Viena (1940-1944). După o scurtă perioadă de „tăcere”, în noi haine democrat-populare, a fost reluată în anii comunismului (1948-1989), chiar dacă „relațiile frățești” dintre partidele totalitare din România și Ungaria o împiedicau, „teoretic”, să se manifeste.

            Schimbările politice din 1988-1989 din statele comuniste ale Europei Centrale și Estice, aderarea lor la NATO și UE, impuneau un alt tip de relații: de bună vecinătate, de respect reciproc real, de încetare a pretențiilor teritoriale una față de cealaltă parte. Totuși, treptat Ungaria, prin partidele etnice maghiare din statele vecine, a găsit forme mai voalate, cu iz european, să relanseze politica „hungaristă”.

Neohungarismul își propune să valorifice la maximum tradițiile istorice ale administrației maghiare dinainte de 1918, chiar din anii tragici 1939-1944 în teritoriile ocupate cu ajutorul Germaniei lui Hitler și Italiei mussoliniene (sudul Slovaciei, parte din Transcarpatia, Transilvania de nord-est, parte din Voievodina sârbească). Dacă în România de astăzi, glorificarea istoriei milenare a Ungariei în Transilvania se desfășoară, sub diferite forme, fără reacția statului român, în Slovacia și Serbia ele sunt imediat blocate pe baza legislației naționale și europene.

Oradea și Bihorul sunt un fel de „vârf de lance” al propagării hungarismului în țara noastră.

În ultima vreme ziarul „Crișana”, mai recent periodicul „Bihoreanul” (vezi, 7-13 septembrie, 2026, p.1) amintesc despre o propunere bizară, lansată de unii cetățeni, credem dirijați politic în cadrul „Proiectului municipal al bugetării participative”. „Proiectul”, per ansamblu, de altfel, marcat de un civism onorabil și binevenit pentru locuitorii Oradiei, a înscris și obiectivul „Sistem integrat de semnalistică stradală în stil Seccesion și simbolistică Cetate” (a obținut 108 voturi din partea cetățenilor, vezi „Crișana”, 18 septembrie 2026, p. 3).

Altfel spus, „o asociație a cerut ca străzile din centrul istoric al Oradiei să fie inscripționate și cu vechile denumiri. Ar fi o lecție de istorie și o formă de recuperare a trecutului”. Din păcate, se precizează în același editorial al „Bihoreanului”, „în (cel mai) pur stil românesc”, Primăria a inscripționat doar noțiunea de „stradă”, în „utca” ungurească și, ca să fim europeni, „street” în engleză - lăsând vechile nume. Tot redactorul-șef al „Bihoreanului”, recunoaște că „subiectul este sensibil, pentru că, într-adevăr, dacă deschizi cutia pandorei, s-ar putea să te trezești cu o grămadă  de probleme”. Domnia Sa se teme, scrie în continuare, ca să nu revină numele lui Hitler, Mussolini, Stalin, Malinovschi, Vîșinski, Antonescu (?) pe tăblițele unor străzi din Oradea. Dacă nu cunoaște, îmi permit să-i precizez că, dacă Hitler și Mussolini au apărut între 1940-1944, când Oradea a fost administrată de Ungaria horthystă, iar numele liderilor sovietici în epoca lui Gheorghiu-Dej, apoi schimbate prin 1960, pentru strada Ion Antonescu (astăzi Primăriei, fost Leontin Sălăjean), denumirea a fost dată, după 1989, pentru o scurtă perioadă de timp.

Caracterul „sensibil” (după expresia redactorului-șef al „Bihoreanului”, care nu detaliază substratul expresiei, poate din rațiuni „europene”, pupincuriste) al transpunerii în practică a ideii din „Proiect” se referă la reluarea „denumirilor istorice maghiare” a străzilor din Oradea de până la 1918/1919, eventual din 1940-1944. În aceste condiții, str. Republicii ar putea redeveni str. Horthy Miklós! Noua inscripționare ar putea arăta astfel: „str. Republicii-Horty Miklos utca”. Ar fi o semnalistică stradală în stil Seccesion, respectând istoria recentă, spre bucuria udemeriștilor patrioți și cetățeni româno-maghiari!

            Propunerile acestui bizar „sistem”, gândit curvește (scuzați expresia neacademică), se înscrie pe lângă alte rezultate ale recuperării istoriei trecute a Oradiei. Vezi în acest sens rebotezarea podului din centrul Oradiei, din Ferdinand, cu numele regelui maghiar sanctificat -  Ladislau, care, culmea, leagă Piața Unirii (din 1918) cu Piața Ferdinand (regele Întregitor al României). Aici, cetățenii Oradiei nu cunosc dedesubturile chestiunii: un aranjament dintre primarul Oradiei vremii cu UDMR, în momentul înlocuirii statuii lui Mihai Viteazul cu cea a regelui Ferdinand și pretențiile UDMR de plasare a statuii Sf. Ladislau vis-a-vis de Ferdinand, după modelul de până în 1924. Și așa sunt numeroase străzi din orașul nostru care poartă numele unor persoane/personalități (?) maghiare, prin atitudinea lor față de români – nu întotdeauna prietenoase (Dacă ar ști românii cu ce poezie patriotică ne-a fericit Petöfi Șandor - revoluționarul maghiar de la 1848, sârbul maghiarizat Petrovič, ar cere excluderea lui din patrimoniul Oradiei - statuie, bust, nume de stradă!).

            Am așteptat publicarea votului online a proiectelor pentru bugetare participativă pe 2026, propuse de Primăria Oradea. Am crezut că cetățenii municipiului nostru vor sesiza substratul proiectului „Sistem integrat de semnalistică stradală în stil Seccesion și simbolistică Cetate”. Dimpotrivă, UDMR-iștii au pulsat de la 106 la 141 voturi (vezi „Crișana”, 1 X 2026, p.9). Ceilalți cetățeni, români și maghiari, au rămas indiferenți sub presiunea vieții de zi cu zi, din cauza creșterii prețurilor, scăderii numărului locurilor de muncă, pensiilor mizerabile pentru majoritatea vârstnicilor, crizei politice interne care ne scârbește vis-a-vis de deciziile administrațiilor centrale și locale ale statului.

            Aceste idei năstrușnice, îndreptate împotriva statului român pe teritoriul acestuia, au putut fi susținute de doi concetățeni, consilieri personali ai liderilor politici din fruntea Oradiei. Este vorba de domnii Csomortanyi István și Zatyko Gyula – lideri ai PPMT, partidul maghiar, balama a UDMR.

            Politica aceasta a UDMR de a atenta asupra liniștii orașului nostru, „băgând bățul prin gard” numai pentru a întărâta, nu este nici productivă, nici europeană. Proverbiala răbdare românească are, totuși, o limită.

            În fine, vine etapa votului fizic pe care Primăria Oradea ne-o pune la dispoziție din 28 septembrie a.c.  Urna este depusă în celebra Piramidă. Mă întreb câți orădeni își vor sacrifica din timpul liber pentru un vot? Poate doar cei cu dedicație politică!

            Sunt tentat să schimb, în titlul articolului, semnul mirării în cel al exclamării. Oare ne vom trezi, toți cei de bună credință, indiferent de originea etnică, dornici de liniște și conviețuire normală, să votăm fizic înscriind pe formular un NU hotărât? Să anulăm o formulă perversă, sub acoperirea Seccesionului orădean, ce urmărește în subteran o revenire la subtitrarea străzilor și porțiuni din Cetate cu nume din anii dualismului austro-maghiar, chiar a Oradiei perioadei horthyste?

            Îndrăznesc să sugerez conducătorilor români să fie vigilenți, patrioți echilibrați, în orice caz, nu patrihoți. S-ar putea să-și fure, singuri, căciula! Vin alegerile anticipate sau la termen peste doi ani!