Privatizarea, prin care s-a urmărit transformarea proprietății de stat în proprietate particulară, individuală, datorită modelului defectuos și fraudulos în care s-a făcut, a devenit, din motor al dezvoltării, „groparul” întregii economii românești.

S-a ajuns ca România să fie deposedată de imensul capital productiv ce se afla la acea dată în sfera producției, dar și de proprietățile statului (clădiri de fabrici, mașini, utilaje, instalații, anexe etc) care, după ce au fost cumpărate la niște prețuri de nimic, au fost demolate clădirile, iar utilajele au fost transformate în fier vechi și vândute ca atare la prețuri mult mai mari decât cele plătite statului român pentru ele. Dacă proprietatea este „coloana vertebrală a unei țări”, capitalul este „esența și forța capitalismului”, lucru ignorat de cei ce aveau obligația legală și morală să le apere și astfel România a intrat în capitalism fără capital productiv, în schimb a început „acumularea primitivă de capital” prin înșelăciune, constrângere, violență, jaf, abuzuri, favoritisme și prin stoarcerea bugetului de stat prin metoda „cumpărării de drepturi litigioase” de la diferiți proprietari (uneori fictivi sau decedați), drepturi care, reevaluate substanțial, au adus samsarilor beneficii uriașe, cel păgubit fiind chiar statul prin ANRP, o instituție parazitară, iresponsabilă și păguboasă pentru stat. La fel s-a întâmplat și cu capitalul comercial care, fiind dispersat în zeci de mii de magazine, nu a putut face față concurenței cu marii coloși comerciali străini, care s-au înfipt bine și și-au câștigat poziții dominante în comerțul românesc și fac ce vor cu producătorii indigeni, care încearcă (fără succes) să pătrundă cu produsele lor în aceste mall-uri cu capital străin.

Capitalul bancar s-a concentrat în mâinile unor bancheri și bănci străine, în timp ce băncile cu capital românesc au fost acaparate de capitalul bancar străin, ale căror strategii și politici nu au darul de a-i încuraja și sprijini pe producătorii autohtoni, uneori ducându-i chiar la faliment prin dobânzile percepute la creditele acordate. În mod normal, băncile ar trebui să contribuie direct la fondarea de noi societăți pe acțiuni în toate domeniile (industrie, agricultură, transporturi, comerț etc), așa cum s-a întâmplat după Primul Război Mondial, când a avut loc o puternică pătrundere a capitalului bancar în industrie, prin cumpărarea de acțiuni de la societățile industriale, având, astfel, loc o împletire a capitalului bancar cu cel industrial și comercial și o uniune a conducătorilor băncilor și ai industriei și comerțului prin participarea reciprocă în consiliile de adminsitrație ale acestora, sprijinindu-se reciproc prin acțiuni și decizii comune. Este, credem, cazul ca și societățile de asigurare să intre în combinație cu societățile din industrie, comerț, agricultură, transporturi etc. sprijinindu-se reciproc. Numai această uniune a capitalurilor și capitaliștilor poate deveni forța care să asigure dezvoltarea economiei românești. Desființarea în grabă și fără discernământ a fostelor CAP i-a lăsat pe foștii cooperatişti fără uneltele necesare lucrării pământului recâștigat, fără animale, astfel că, de-a lungul anilor, suprafețe tot mai mari de teren agricol au intrat în paragină, degradându-se, de această situație profitând samsarii, care au acaparat, la prețuri infime, mari suprafețe de pământ, ajungându-se astăzi ca peste 40% din suprafața arabilă a țării să fie în stăpânirea unor străini al căror scop este câștigul maxim, ignorând interesele statului român care, dacă nu se trezește din somnolență, va rămâne fără pământ sub picioare. Indolența celor puși să păzească bogățiile solului și subsolului va aduce România în situația ca generațiile viitoare să nu mai aibă nimic din cele necesare traiului, nici pământ, nici păduri, nici resurse petroliere și minerale, căci acestea vor fi epuizate demult. Întrebarea este: până când se vor mai tolera de către statul român asemenea lucruri?

Oare, va mai curge multă apă pe Dunăre, până ce la cârma țării vor ajunge oameni cinstiți, imaculați, fără o reputație pângărită, oameni cu coloană vertebrală, hotărâți să pună capăt jafului la care a fost supusă România după 1989 încoace?! Oare cât va mai dura procesul acesta greoi și aproape imposibil ca actuala clasă politică, conservatoare și depășită de evenimente, să fie înlocuită cu o clasă politică responsabilă, neviciată, incoruptibilă și invulnerabilă, conștientă de îndatoririle ce îi revin și de răspunderea care apasă pe umerii ei atunci când va ajunge la conducerea țării? România are nevoie de „o mână de fier” la conducere, de oameni cu o nouă mentalitate și cu un sentiment puternic de apartenență la patria-mamă, astfel încât țara să fie scoasă din acest impas, pe cât posibil, cu forțe proprii, conform conceptului liberal „prin noi înșine”. Noua clasă politică are datoria de a extirpa această plagă urât mirositoare, care este corupția. Se poate și repede și bine, dacă există voință, prin alegeri parlamentare corecte și riguroase, în urma cărora în Parlament să ajungă numai oameni de calitate.