De ce ne afundăm atât de des în ceva ce unii numesc “melancolie”? De ce ne subapreciem? De ce ne ignorăm gândurile şi sentimentele, punându-le pe seama unor “stări adolescentine”? Cine suntem noi, adolescenţii, de fapt? Mă aflu din nou aici, scufundându-mă în propria-mi neputinţă. Sunt oare dependentă de suferinţa-mi nesfârsită (după cum afirma odată cineva)? Pot eu singură să îmi arunc colacul de salvare, să mă înalţ, să mă salvez? Poate totuşi eu sunt vinovată de haosul din mintea mea...E încontinuu vina mea pentru tot ce mi se intâmplă. Îmi dispreţuiesc întreaga fiinţă şi tot ce inseamnă şi cauzează ea. Nu valorez într-adevăr nimic şi oricât aş încerca să fug de mediocritate, mă afund tot mai tare în ea.... Zi de zi mă vad nevoită să-mi îngrop visurile, să-mi uit sentimentele şi să îmbrăţişez resemnarea. E frustrant! Frustrant e şi idealul pe care doresc să-l ating şi a cărui inexistenţă nu reuşesc să o accept. Tot ce odată am crezut şi sperat, inocenţa şi zâmbetul meu de odinioară s-au pierdut în neant. Aş vrea să pot măcar afirma că nu am nimic, dar mi-a rămas durerea, neputinţa, solitudinea şi amintirea distrugerii mele treptate. Scăparea mi-a părut mereu a fi un ultim act, suprem: încheierea existenţei. Dar patetica-mi fiinţă nu este capabilă de asemenea fapte, poate nici nu le doreşte cu adevărat....Şi, în fond, fuga rămâne pentru mine o soluţie inacceptabilă. Ideea incheierii existenţei mă sperie şi mă incită în acelaşi timp, dar în acest caz teama triumfă.... Au rămas încă locuri abisale pe care doresc să le explorez, au mai rămas încă sentimente de trăit, a rămas încă amara speranţă care mă ţine în viaţă, cea care-mi va salva sufletul şi va înlocui ura şi dispreţul cu iubire şi inocenţă....Ce iluzie! Sunt naivă să cred încă în aşa...