Imediat după încheierea Festivalului Enescu, în Capitală, într-o zi ploioasă, mă aşezasem sub umbrelă, pe unul dintre scaunele albe din piaţă, ascultând în aer liber una din Variaţiile beethoveniene. O clipă, sub cortul de mătase protector, auzind răpăitul fin al ploii, mă gândeam că aşa trebuie să fie în centrul unei Cetăţi radioase. Utopică, dar realizată ca prin farmec. Mi-a venit să aplaud. Îmi adusesem aminte, însă, că precis aş fi fost luat drept nebun. Aşa că îmi dădui adeziunea în gând... * Cu o săptămână şi ceva mai târziu, după-amiază, trecând prin aceeaşi piaţă, urechile mele, încă în bună stare, recepţionară de la distanţă bubuitul unei orchestre şi glasul urlător... este puţin spus... al unei cântăreţe căreia nu-i ştiu numele. Ca decibeli, erau ca la vreo... greu de socotit. O mulţime de tineri strânşi în piaţa în care cu puţin timp în urmă ascultasem muzica Titanului se legănau în ritmul înfricoşătoarei emisiuni de zgomote care voia să fie o melodie... Cu capul în jos, ca unul dintre învinşii biciuiţi după o bătălie, mă strecuram printre rândurile de băieţi şi fete, murmurând şi ei, nici măcar în transă, ceea ce se cânta asurzitor. Privindu-le feţele, măcar pe una din ele nici măcar extaz nu citisem, ceea ce aş fi înţeles... O animalitate doar, dezlănţuită, oarecum tâmpă... "Tataie - mi-am zis în gând - las-o, că eşti depăşit!" Ce altceva să fi spus? Pentru cine? Şi cum?