•Sentimente antagonice, indiferenţă şi totuşi durere, realitatea lovind puternic....vreau sa uit de tot! Îmi lipseşte ce eram, simplitatea în care trăiam, superficialitatea visurilor mele.....Cât de ciudate-mi par aceste litere, scrise de propria mână....Cât credeam în ele! Şi cum s-au spulberat..... Iluzii şi speranţe distruse, nu mă pot obişnui cu schimbarea, cu absenţa a ceea ce odinioară-mi părea firesc... Cât de mici şi nesemnificativi suntem noi, oamenii... Cât de trecător şi relativ e totul, cât de naive sunt năzuinţele şi ţelurile noastre, cât de zadarnice ne sunt strădaniile... Cât de amară e speranţa, consolarea, raţiunea de a trăi şi a lupta în continuare... Cu câtă uşurinţă îmbrăţişăm resemnarea, pentru a putea supravieţui... Superficialitatea şi răutatea ne stăpânesc vieţile atât de scurte, uităm că suntem muritori, ignorăm ireversibilitatea timpului, imposibilitatea întoarcerii în trecut. Trăim pasiuni patologice, iubim nebuneşte, ne învârtim de nenumărate ori în aceleaşi cercuri vicioase şi haotice, încercăm să explicăm lucruri fără sens...Şi totuşi uneori aş vrea să-mi lipsească această conştiinţă şi aceste gânduri, să mă adâncesc în mediocritate, dar să trăiesc viaţa, nu să o gândesc! Să nu mă mai întreb, să nu mă mai frământ, să accept realitatea cu tot ce aduce ea... Realizez însă că aceste rânduri nu vor schimba cu nimic cursul vieţii mele sau al altcuiva, că nu am, poate, nici o putere asupra destinului meu (dacă într-adevăr există aşa ceva)... Dar nici nu ştiu dacă îmi mai pasă, nici nu ştiu dacă mai simt ceva, sau toată durerea conştiinţei s-a evaporat... Poate încă mai iubesc.... mai urăsc...mai râd...mai plâng. Sau poate totul a devenit un reflex, chiar şi a simţi...poate trăiesc totul cu pasivitate şi nepăsare, sau poate am pierdut contactul, precum eroina unui roman ce-mi părea greu de înţeles... Şi parcă totuşi reuşesc să mă pierd zi de zi în cotidian, în superficialitate şi mediocritate. Uneori doresc să-mi lipsească această luciditate şi toate frământările interioare ce mi le aduce ea, alteori realizez frustrată cât sunt de nesemnificativă, de copilă şi de prostuţă. Dacă nu-mi pasă nici de lume şi nici de mine, de ce mă doare irelevanţa persoanei mele, de ce-mi doresc ca gândurile să-mi fie cândva citite, înţelese şi admirate de cineva? Pentru ce? Sunt atât de multe întrebări, infinit de multe, dar e zadarnic să mă chinui să le găsesc un răspuns. Ştiu că voi muri fără a afla ce-mi doresc şi ştiu că tot ce am gândit sau înfăptuit vreodată se va pierde în neant....Şi nu văd rostul. Dumnezeule, arată-mi rostul! Tu eşti Unicul în care cred cu tărie, faţă de care am o certitudine...Indiferent ce spune ştiinţa sau ce mă întreb chiar şi eu, Iţi simt prezenţa intens, clipă de clipă, iar singura nădejde în disperarea mea rămâi Tu.....