La Înalta Curte de Casaţie franceză
Secvenţe pariziene
31 decembrie 2003
Într-un moment de maximă luciditate şi adâncă introspecţie, Napoleon, exilat pe îndepărtata insulă Elba, a spus că poate cea mai mare izbândă a lui şi unul dintre cele mai mari servicii aduse Franţei este codul civil care-i poartă numele şi care a dus la unificarea Imperiului pe plan intern (1804), prin introducerea unei cuceriri a Revoluţiei pe care a slujit-o în calitate de "Robespierre călare": egalitatea cetăţenilor Franţei în faţa legii, un lucru de neconceput în epoca medievală a regalităţii de "drept divin" şi a nobilimii exclusiviste.
Este îndeobşte cunoscut faptul că întregul nostru sistem de drept este de inspiraţie franceză şi belgiană şi că după Revoluţia din 1989 s-a revenit la vechile denumiri din perioada interbelică: Parchet, în loc de procuratură şi Curtea Supremă de Justiţie şi acum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în loc de Tribunalul Suprem etc.
Instanţa supremă a Franţei - Cour de casation - este zid în zid cu monumentala Sfântă Capelă (Sainte Chapelle), semn că la verii noştri mai mari Dumnezeu trebuie să fie cât mai aproape de judecători pentru a-i lumina şi că dreptatea este una din virtuţile cardinale creştine, alături de înţelepciune, bărbăţie şi cumpătare.
Deşi nu era trecută în programul vizitei noastre, am hotărât să comit o "frondă" şi să văd "a tout prix" sălaşul justiţiei din ţara unde s-au născut autorii "spiritului legilor" şi "contractului social", respectiv Montesquieu şi Jean Jacques Rousseau.
Intrarea la Curtea de Casaţie este păzită cu străşnicie de poliţişti. Sunt toţi de o înălţime impresionantă şi de o eleganţă şi politeţe fără cusur. M-am adresat celui mai apropiat în limba sa maternă, făcându-i cunoscută curiozitatea mea de avocat. "Pouvez vous prouver votre qualit??" (Puteţi să vă dovediţi calitatea?) - m-a întrebat politicos, dar, în acelaşi timp, şi foarte ferm, uriaşul poliţist. "Biensur, monsieur", am răspuns eu repede, înmânându-i legitimaţia mea de avocat cu scoarţe de culoare neagră şi litere aurii. "Mer?i", a mai zis cerberul cu caschetă şi mi-a înapoiat legitimaţia. Apoi a făcut un semn cu mâna spre gheretă şi bariera a fost ridicată de un alt coleg de-al lui care ne urmărea cu atenţie în tot acest timp.
Pe frontispiciul clădirii sunt înscrise cuvintele "Libert?, egalit?, fraternit?" - deviza portdrapel a Revoluţiei franceze şi care se repetă pe diferite clădiri din Franţa până la saturaţie, dar care în 1789 aveau o prospeţime năucitoare şi o putere explozivă de adevărat butoi cu pulbere.
Urc spre cascada de trepte a instituţiei cu sentimentul că, o dată ajuns înăuntru, o să fiu singur-singurel pe sălile "paşilor pierduţi". Doar este 31 decembrie 2003, ultima zi a anului, se fac cumpărăturile pentru noaptea Anului Nou, se pun la rece sticlele de şampanie.
Eroare profundă! Justiţia franceză are insomnii şi griji atât de profunde, încât ceremoniază şi în ultima zi a anului, un lucru cu adevărat de mirare pentru un cetăţean venit dintr-o ţară unde se dă "vacanţă judiciară" binişor înainte de Crăciun.
Probabil că figura mea siderată de surpriză a atras atenţia unui poliţist care s-a îndreptat agale spre mine. "Doar n-o fi crezut că sunt un terorist în stare să arunc o bombă în leagănul justiţiei franceze?", mă întreb în gând. Poliţistul mă priveşte interogativ. Eu îi răspund într-un fel, cerând permisiunea de a intra într-o sală de judecată, explicându-i că sunt un turist venit din România. Faţa poliţistului se luminează într-un zâmbet. Pentru că sunt român sau poate pentru că vorbesc bine franţuzeşte? Sunt invitat să intru în sala de judecată. Calc în vârful picioarelor. Toată lumea stă aşezată şi, într-o tăcere respectuoasă, Maeştrii barei (les maîtres) vorbesc rar şi cu intonaţie, unii dintre ei gesticulează pentru a-şi întări efectul pledoariei, adesea ies de la bară şi se mişcă liber în faţa completului de judecată, iar procurorul (l`avocat public) nu este cocoţat lângă magistrat (aşa cum se mai vede câteodată pe la noi) ca să uzurpe principiul sacrosant al egalităţii părţilor în proces. Magistraţii francezi sunt oameni deosebit de sobri, distinşi, cu fizionomii liniştite, agreabili şi binevoitori, departe de fizionomiile create de caricaturistul Daumier în şarjele sale de parodiere îndreptate împotriva justiţiei. Ai impresia că toţi concură cu cea mai mare râvnă la aflarea adevărului judiciar într-un soi de solidaritate mişcătoare.
Vestita politeţe franceză a îndulcit în aşa manieră agresiunea litigioasă, încât ai impresia că eşti la o dezbatere a societăţii civile puse în slujba unui agreabil interes comun. Nici umbră de patimă, ci raţiunea carteziană care taie cu bisturiul logicii orice nod judiciar gordian.
Am ieşit deosebit de impresionat din sala de judecată. Cât de mult mi-aş dori şi eu să pledau în limba diplomatică a Europei secolelor trecute! Mi-aduc aminte, fulgerător, de depoziţia lui Julien Sorel din "Le Rouge et le Noir" al lui Stendhal: "Messieurs les jur?s! L`horreur du m?pris que je croyais pouvoir braver en moment de ma mort me fait prendre la parole. Messieurs, vous ne voyez en moi qu`en payasn qui s`est revolt? contre la bassesse de sa fortune..."
Francezii au o proastă reputaţie de lejeritate şi chiar de frivolitate. Or, cred că nici un alt popor din lume nu a împins cultul anumitor virtuţi atât de departe ca în timpul Revoluţiei franceze, apărând acest cult cu tăişul ghilotinei. Cei care cred că poporul francez este antireligios de când cu Revoluţia anticlericală şi antimonarhică uită un lucru simplu: că Franţa a fost cea mai monarhică dintre naţiuni şi că regii francezi au sprijinit papalitatea cu obstinaţie, înăbuşind Reforma şi chiar alungându-i pe hughenoţi din ţară ori, mai rău, ucigându-i.
Nu-i de mirare, deci, că leagănul justiţiei franceze se află chiar lângă Sfânta Capelă care a adăpostit cândva coroana lui Iisus Mântuitorul, adusă de la Constantinopol cu preţul unei mari sume de bani.
Pe când voiam să ies, m-am întâlnit cu un tânăr avocat francez pe coridor, îmbrăcat în robă. L-am abordat direct, interesându-mă unde aş putea să aflu adresele unor avocaţi francezi de origine română. Am fost îndrumat, cu politeţea caracteristică, să cobor un etaj. Acolo am aflat, la registratură, un domn amabil care mi-a pus la îndemână site-ul Baroului avocaţilor din Paris, dar şi lista cu avocaţii francezi care se ocupă cu probleme ale românilor. Pe listă am avut marea surpriză de a citi un nume românesc: av. Alexandra Velican. Port şi acum la mine lista cu avocaţii francezi ca pe un fel de talisman. Cine ştie?
? Ieşit din palatul justiţiei, m-am grăbit să-mi prind din urmă grupul. Am trecut prin faţa impozantei Primării a Parisului şi m-a bufnit dintr-o dată râsul. Din ce pricină? Am aflat că un patron din Oradea ("nu spui cine, persoană importantă"), la vederea acestei clădiri impozante pe care scria "Hotel de Ville", s-a dus întins la recepţie şi a solicitat cameră pentru dormit. Mărturisesc, n-aş fi vrut să fiu în pielea distinsului patron la auzul răspunsului portarului Primăriei: "Monsieur, ici c?est l?Hotel de Ville, pas l?hotel pour dormir" (Domnule, aici este Primăria, nu hotel de dormit.)



Comentarii
Nu există nici un comentariu.