Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea găzduieşte, în ultima vreme, una dintre acele expoziţii decisive, care depăşesc prin importanţa lor seria manifestărilor obişnuite, căpătând dimensiune de eveniment. Este vorba de expoziţia de sculptură a lui Ingo Glass, plastician german de origine română, plastician de notorietate mondială, născut şi format ca artist plastic în şcoala românească. În urmă cu vreo patru decenii, când cel care semnează aceste rânduri era student al Facultăţii de Filologie din Cluj, tânărul Ingo Glass, şi el student al Institutului de Arte Plastice "Ion Andreescu" din Cluj, era considerat una din promisiunile tinerei generaţii de plasticieni din România. Ulterior, Ingo Glass a plecat spre alte orizonturi, pentru a-şi desăvârşi formaţia sa artistică, dispărând, pentru multă vreme, din viaţa plastică românească. A revenit după 1990, demonstrând că n-a uitat spaţiul formării sale. Printre numeroasele reveniri în România, se numără şi expoziţia "Culori şi forme de bază în spaţiu", deschisă nu de mult la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea. Am folosit pretextul vernisării acestei expoziţii pentru a rememora biografia artistică pilduitoare a unui plastician de deschidere europeană, laureat al numeroase premii internaţionale, care-şi revendică însă ca un titlu de orgoliu originea sa în spaţiul românesc. - Maestre Ingo Glass, în urmă cu 40 de ani, când eram student la Cluj, una din marile promisiuni ale generaţiei tinerilor plasticieni se numea Ingo Glass. Vedeam frecvent reproduse lucrările dumneavoastră în presa literară a timpului, respectiv în "Tribuna", "Gazeta literară"... Cu cronici ce anticipau în dumneavoastră un destin plastic deosebit. - Apăream, într-adevăr, frecvent în "Tribuna", "Utunk" sau alte publicaţii literare cu reproduceri sau comentarii la lucrările mele. Apoi însă, am părăsit Clujul. A fost acela un moment decisiv al formării mele. Învăţasem ce se-nvaţă în şcoală, iar lucrarea mea de diplomă a fost, de fapt, ultima mea lucrare figurativă. Învăţasem să cunosc figura umană, învăţasem datele meseriei, tehnica prelucrării unor materiale, lemn, piatră, bronz. O dată intrat însă în viaţă, mi-am dat seama că trebuie să fac altceva. Acel altceva însemna să nu devin epigon al profesorilor sau modelelor pe care le frecventasem în facultate. - Condiţia artistului autentic, de altfel. În continuare, biografia dumneavoastră... - Am terminat facultatea la Cluj şi am avut la repartizare o medie destul de mare, 10 la sculptură, 10 la istoria artei şi 8 la socialism ştiinţific. Asta a fost în 1967. La repartizare a venit domnul Itu Nicolae, directorul Muzeului de Artă Contemporană, ce se întemeia atunci la Galaţi, cu cheile de la patru apartamente. Eu aveam oferta de a rămâne la Cluj, ca timişorean aveam oferte şi acolo. Am hotărît însă, ca orice ardelean, să trec Carpaţii şi, urmând oferta domnului Itu, am ajuns la Galaţi cu alţi trei-patru colegi, unde am realizat acel muzeu. - Să înţeleg că Galaţiul a fost un moment important în formarea dumneavoastră artistică? - Într-adevăr, Galaţiul pentru mine este foarte important, acolo mi-am descoperit de fapt rostul. Până atunci, modelam în lut, ciopleam în stejar sau în piatră. La Galaţi, singurul material ce ţi se oferea era, însă, oţelul. Hotărît să mă caut pe mine, să refuz modelele, am trăit în Galaţi momentul decisiv al formării mele. Acolo, printre macaralele şantierului naval, am comparat verticala metalică a lor cu cea a turnului Eiffel, încercând valorizarea lor simbolică. Pornind de aici, din formele geometrice pe care le-am sudat, am realizat compoziţii spaţiale, care au însemnat pentru mine despărţirea de figurativ. Am ajuns, astfel, să redescopăr într-un fel America, respectiv constructivismul, curent plastic care exista deja atunci, dar pe care eu îl redescopeream la Galaţi, în faţa ofertei de material, de metal ce se cerea plasticizat. Urmând această chemare, am şi lăsat la Galaţi o lucrare "Septemarius", pe faleza Dunării. O lucrare de 15 metri înălţime şi de 25 de tone. - Atunci, de altfel, s-a creat pe faleza Dunării acea tabără de sculptură în metal... - După aceea, eram primul care a lucrat în metal, ceilalţi lucrau în lemn sau piatră. Eu am încercat ceva nou, obsedat de ideea că după Brâncuşi, să fii un Brâncuşi mic nu are nici un sens. - După Galaţi? - După Galaţi, m-a chemat profesorul, esteticianul Titus Mocanu la Institutul "Mincu" din Bucureşti, unde am predat un an studiul formei. Apoi, am devenit directorul Casei de cultură germane din Bucureşti. În Capitală am cunoscut oameni din lumea ambasadelor, care mi-au facilitat plecarea din ţară. Am dat un interviu în presa străină şi am plecat, de fapt mai mult dat afară, decât cu dosar aprobat. Aşa am ajuns în `79 în Germania, în Bavaria, unde trăia o soră a tatălui. Am ajuns în Germania cu o valiză cu trei perechi de ciorapi, cu trei chiloţi şi un costum. Mi-am căutat la început un serviciu, că nici acolo nu-ţi dă nimeni bani degeaba. Avusesem o expoziţie la K?ln, în 1974, şi atunci am folosit prilejul să-mi las, ilegal, lucrările în Germania, spunând în România că le-am vândut şi plătind contravaloarea lor statului. Revenind în Germania în `79, cu acele lucrări am realizat prima mea expoziţie din Germania, "În prezenţa artistului". Atunci, cineva mi-a cumpărat o lucrare, pe care comanditarul mi-a cerut s-o realizez, la alte dimensiuni, în faţa întreprinderii sale, "MAM", sediul unei mari întreprinderi ce realiza maşini şi utilaje de transport. Acea lucrare, de 13 metri înălţime, a fost primul meu succes. - Inclusiv financiar... - Financiar, însemnând 80.000 de mărci. Puteam să-mi cumpăr lingura şi cuţitul începuturilor. Mi-am căutat însă şi o slujbă, câştigând un concurs de specialist în organizarea de expoziţii la Comitetul de cultură din M?nchen. Asta am făcut până acum, la trei galerii din M?nchen. - Dar arta, chemarea de bază? - Nici profesia câştigată nu era străină de artă. Personal, am expus de multe ori la diferite muzee şi galerii din Germania, dar şi în străinătate, la Saporo, în Japonia, la Washington, în SUA, în Italia etc. Am realizat şi numeroase lucrări de for public, unde arta mea geometrică are, se pare, trecere. - De ce arta dumneavoastră este una geometrică? - Când am început cu geometria, m-am gândit pur şi simplu la Brâncuşi, care prin oul lui a ajuns la forma cea mai perfectă în volum. Atunci, m-am gândit ce mai pot eu să fac fără să merg înapoi, şi am intrat în abstract, lucrând cu planuri în spaţiu. - De ce cu planuri în spaţiu? - Ce întrebare! Pentru că aerul dintre aceste spaţii este sculptură pentru mine. Vă place? - Aţi revenit în România de mai multe ori după 1990. - Când am plecat, în `79, am jurat că nu voi mai reveni. Era absurd gândul meu de atunci. Nu românii erau de vină, ci regimul. În `90, Oancea, primarul Timişoarei, oraşul martir, m-a chemat să fac monumentul celor căzuţi în revoluţie. Asta pentru că şi eu eram născut în Timişoara. Atunci am revenit pentru prima dată. - Aplecarea dumneavoastră spre artă are antecedente în familia părinţilor din România? - Cine ştie, poate sunt şi genele, căci bunicul meu a fost pictor de biserică, de canon catolic, iar mama mea a fost designer de modă. Deci, pot fi şi genele de vină, mai ales că şi fetiţa mea tot design face, fără să o determin eu. - Maestre, care e de fapt viaţa actuală a artistului în Germania? - Depinde pe ce treaptă te afli. Am făcut recent un lexicon al artiştilor plastici din M?nchen, şi am ajuns la cifra de 2600. Vă daţi seama că toţi cei 2600 vor să trăiască din artă, chiar dacă unii sunt zugravi, alţii taximetrişti, alţii lucrează în învăţământ. Nu e nimic roz, chiar şi pentru cei mari care lucrează la Academie. Ei au acolo un salariu de 10.000 de euro, din care însă 5000 e impozitul, 1500 costă chiria... - Fiind unul dintre cei care aţi reuşit, vă consideraţi un favorizat al sorţii? - Am avut noroc. Noroace mai multe, dar şi şcoala de aici din România, inclusiv şcoala vieţii. Oricum, pentru cariera mea germană, o mare importanţă a avut faptul că ştiam limba. Altfel, e greu.