* 600 de ani de atestare documentară * 100 de ani de la ridicarea bisericii ortodoxe (în formula actuală) MOTTO: Nu lăsa, măicuţă, Să pierim pe cale, Căci noi suntem fiii Lacrimilor tale. (Priceasna dedicată Maicii Domnului - Micula, în cuvinte încrestate pe faţada noii troiţe înălţate acum în curtea bisericii din Lorău, de un grup de credincioşi) Aşezat pe dealurile Feţe şi Runc şi brăzdat de apele cristaline ale Crişului Repede, satul bihorean Lorău a găzduit, la finele săptămânii trecute, manifestările prilejuite de împlinirea a 600 de ani de atestare, respectiv 100 de ani de la ridicarea bisericii ortodoxe în forma actuală din această aşezare, locuită în totalitate de populaţie românească. Comitetul de iniţiativă, în frunte cu prof. Aron Sărăcuţ, a fost sprijinit de preotul Petru Chirilă, care, aşa cum se spune, "a sfinţit locul" în cei 16 ani de păstorit, prin modernizarea bisericii, construcţia unei case parohiale, prin a-i apropia de altar pe toţi credincioşii. În ziua aniversară, după Sfânta Liturghie, a fost sfinţită o troiţă şi, tot în memoria eroilor, a fost săvârşită, de către un impresionant sobor de 13 preoţi în frunte cu protopopul de Oradea, preot prof. univ. dr. Dumitru Megheşanul, o slujbă de pomenire, un maslu de obşte. La aceste manifestări, au ţinut să fie prezenţi majoritate a "fiilor satului", precum şi alţi invitaţi din localităţile învecinate. Puţină istorie A urmat un moment distinct, în care a fost adus salutul reprezentanţilor Primăriei locale, s-au făcut referiri la recenta Proclamaţie, pentru pregătirea re - unificării patriei, lansată recent de Consiliul Mondial Român la Los Angeles, iar apoi prof. Aron Sărăcuţ a făcut o amplă expunere, înfăţişând bogata istorie, plină de fapte nemuritoare, a localităţii. Am reţinut astfel că prima atestare documentară a localităţii, cea de la 1406, a apărut în cartea lui Coriolan Suciu şi a fost citată de către istorici importanţi, care nu uită să stabilească că, de fapt, dovezi materiale privind această aşezare există chiar din perioada anilor 1300-1350. Cele două mori de apă, una în funcţiune şi în prezent, şi urmele unor topitorii de cânepă atestă o înfloritoare industrie casnică. În Peştera Boiului au fost descoperite unelte din piatră cioplită şi ceramică aparţinând culturii Coţofeni, dar şi resturi de "ursus speleus", o parte păstrată din colecţia Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea. Aceste dovezi au fost consemnate şi de către marele Emil Racoviţă. Preocupări tradiţionale Satul număra, la recensământul din 2002, 504 de locuitori, predominând uşor femeile, adapostiţi în 188 de gospodării. Pe lângă agricultură şi păstorit, preocupări tradiţionale, în ultimii zeci de ani, au apărut aici profesiuni noi, cum ar fi cea de minerit sau de lucrător în sectoarele de exploatare a lemnului din zonă. După anii 1990,aceste activităţi au fost lichidate aproape în întregime. Să ne amintim că tot odinioară erau mulţi cei care mureau analfabeţi. Pe câtă vreme, în prezent, în fiecare gospodărie este cel puţin un absolvent cu studii superioare sau student la facultate. Aşa se face că din rândul fiilor satului s-au ridicat numeroşi ingineri şi electronişti, medici specialişti cu reputaţie, unii chiar cu titluri universitare, preoţi sau ofiţeri, învăţători, care, cu toţii, fac cinste aşezării unde s-au născut, chiar dacă s-au împrăştiat pe diferite coordonate geografice aici sau departe de ţară. Tot la Lorău, avea să vadă lumina zilei şi să locuiască până la majorat cel care a devenit cel mai bogat român din Canada, una dintre cele opt personalităţi desemnate ca având cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea economică a acestei ţări, fiind chiar decorat de către Regina Angliei. Nu dorim să-i nominalizăm pe nici unul pentru a nu face o greşeală de evaluare. Tradiţie de luptător Prof. Aron Sărăcuţ, ne poate povesti ore în şir despre istoria satului său, pe care îl cercetează din documente, dar şi prin viu grai, de la cei mai în vârstă, mulţi trecuţi în rândul drepţilor. Vorbeşte mai întâi despre participarea sătenilor la cele două războaie mondiale, în care 45 de bărbaţi au pierit pe câmpul de luptă, alţii întorcându-se acasă cu infirmităţi definitive. Istoria satului consemnează faptul că numeroşi localnici au sărit în sprijinul răscoalei lui Horea, în anii 1784 - 1785, când acesta a fost prins la Bulz, după cum se ştie, localitate situată doar la câţiva kilometri de satul lor, s-a înregistrat o mişcare de revoltă în sprijinul lui Avram lancu, iar în anul 1904, cei mai osândiţi şi nemultumiţi s-au alăturat ţăranilor răsculaţi de la Aleşd. Nu întâmplător, profesorul - cronicar a fost sfătuit să adune însemnările domniei sale privind istoria satului, să le transcrie, pentru a alcătui o cuprinzătoare monografie, care să ateste drumul străbătut de populaţia românească de pe aceste meleaguri. O pagină distinctă a monografiei interlocutorului nostru ar trebui, zicem noi, să cuprindă suferinţele sătenilor din perioada 1940-1945, torturaţi fără milă, în detaşamentele de muncă, la exploatarea fierului din minele de la Veszpreim, unde mulţi şi-au văzut sfârşitul din cauza înfometării sau a tifosului. Nici cei rămaşi acasă, bărbaţi sau femei, n-au avut o soartă mai bună, mulţi fiind împuşcaţi fără somaţie de către "jendarii" cu pene de cocoş la pălărie. Bogata istorie a satului ar trebui să le-o reamintim tuturor, dar mai ales celor care au uitat-o, şi, nu în ultimul rând, tinerilor. P.S. Ne aşteptam să fie prezenţi la aniversarea de la Lorău cel puţin jumătate din ziariştii pe care îi intâlnim la conferinţele săptămânale ale principalelor instituţii judeţene. N-a fost să fie aşa, pentru că indiferent dacă oaspeţii au dat dovadă de ospitalitatea specifică locului, cu meniu ca la "nuntă", se vede treaba că trecutul nostru nu mai interesează pe nimeni. Cei doi, trei ziarişti prezenţi şi un singur post local de cablu ne demonstrează acest lucru. Au lipsit cu desăvârşire şi reprezentanţii celor care fac cultură, ai muzeului, dar şi istoricii.