Dinafară de Vasile TĂRÂŢEANU Poetul Vasile Tărâţeanu, trăitor în Bucovina de Nord - partea aceea de pământ românesc ciopârţită prin rapt politic pentru a fi grefată la Ucraina - este unul dintre marii luptători pentru drepturile şi identitatea de neam şi ţară ale românilor de acolo. I s-au intentat procese pentru că a luat apărarea conaţionalilor săi, i-a fost interzisă publicaţia culturală "Plai românesc" şi a fost supus unor persecuţii sistematice de către autorităţile ucrainiene. Dar Vasile nu a cedat niciodată şi a continuat să lupte pentru drepturile şi libertăţile fraţilor săi români, înstrăinaţi, ca şi el, de Patria-Mamă. O armă de luptă a sa este şi Poezia, cartea pe care o prezentăm acum fiind cea de-a zecea (Ed. Augusta, 2003), un adevărat corolar al creaţiei tărâţene. Versurile ca nişte flame sângerânde, ce zvâcnesc cu ritmul inimii poetului din Dinafară, nu au nevoie de laude sau demersuri gregare. Un pasaj din cuvintele lui Mihai Cimpoi, de pe coperta a patra a cărţii este, cred, edificator: "Vasile Tărâţeanu scoate versul de-a dreptul din sufletul său înstrăinat, fără dichisuri şi zorzoane sonore, mereu cu coarda înstrunată la sunetele amar-dulcei Bucovine." Poezia lui Vasile Tărâţeanu se cere citită - ca o Evanghelie a iubirii şi suferinţei întru Neam şi Ţară -, iar nu comentată. Iată, Cetitorule, un fragment din poemul de la pagina 45: (...)" nu mai ştiu nici ce-am fost nici ce sunt/ cavalerul Bunei Speranţe sau al Cauzei Pierdute/ poate o moară de vânt/ care vântură pământ/ răstignit de străinii străini/ ce-l rup de Ţară şi cu spini/ mi-l înconjoară/ (...)Cum să mă scol suveran şi august/ din patul acesta pat de procust/ prea lung sau prea scurt/ prea larg sau prea-ngust/ ca ridicându-mă-n picioare/ să pot fi din nou în stare/ chiar la zidul morţii pus/ cămaşa de forţă a sorţii s-o sfâşii/ reînviind ca Isus/ şi dacă o fi cu putinţă/ întru aceeaşi credinţă/ şi întru aceeaşi iubire dulce-amară/ de Neam şi de ţară."