"Cronica" unui spectator între două vârste Dramaturgul irlandez Samuel Beckett (1906-1989) a scris "Aşteptându-l pe Godot", la Paris, în 1952. Cu premiera de la micul teatru parizian "Babilon", din 1953, Beckett a devenit, peste noapte, o celebritate mondială la vârsta de 47 de ani. Includerea piesei "Aşteptându-l pe Godot" în premierele actualei stagiuni a teatrului orădean s-a dovedit inspirată, iar rezultatul poate fi considerat o reuşită deplină. După o reprezentaţie bucureşteană strălucită, având în rolurile principale doi "monştri sacri" ai scenei româneşti, Gheorghe Dinică şi Marin Moraru, orice punere în scenă poate fi o aventură riscantă, un act de mare curaj. Pentru mine, spectacolul de la Sala Studio a fost o încântare, dar şi o redescoperire a gustului pentru teatrul adevărat. Regizorul Emil Sauciuc a reuşit să-i conducă pe tinerii protagonişti spre realizări actoriceşti de referinţă. Interpretările date personajelor Estragon, Vladimir, Pozzo, Băiatul de către Petre Ghimbăşan, Richard Balint, Sebastian Lupu, Pavel Sârghi, la care se adaugă un Lucky magistral interpretat de către Tiberiu Covaci prin acea statuie a neputinţei şi inutilullui, creează un regal actoricesc pe care cu greu îl poţi uita. Sigur, sensurile pe care le dă un dramaturg replicilor unei piese poartă amprenta propriei sale personalităţi. Dar tot atât de adevărat este că regizorul vine şi el cu o interpretare personală a acestor mesaje. În fine, fiecare spectator trece prin filtrul sensibilităţii a ceea ce se petrece sub ochii săi pe scenă. Cred că acesta este farmecul spectacolului de teatru, unde scândura scenei este atât de aproape, încât poţi simţi suflul actorului, iar intimitatea Sălii Studio accentuează acest sentiment. Pentru cineva care n-a citit piesa, multitudinea acestor sensuri, mesaje, metafore, parabole concentrate într-un text al unui dramaturg ajuns la maturitatea exprimării, pus în scenă de către un regizor de valoare, solicită capacitatea de percepţie a spectatorului care le dă interpretarea propriei sale maturizări. Uneori, timpul reprezentaţiei se dovedşte destul de limitat pentru ca spectatorul să poată face conexiunile necesare surprinderii a tot ceea ce cuplul autor-regizor a dorit să transmită. Acesta va selecta, prin urmare, ceea ce corespunde sensibilităţii lui, capacităţii sale de cunoaştere. Pentru un iubitor de comedie, asocierea personajelor din "Aşteptându-l pe Godot" cu Charlie Chaplin, Buster Keaton sau Charles Laughton, piesa poate constitui o adevărată delectare. Cineva care încearcă să îl caute pe Dumnezeu poate avea o adevărată revelaţie la vizionarea piesei. Replicile şi trimiterile directe la Vechiul Testament şi Noul Testament pot dezvălui un Beckett preocupat de sensul existenţei noastre în Divinitate. Personaje şi teme biblice cum ar fi Cain şi Abel, separarea oilor de capre, mântuirea sau osândirea celor doi tâlhari răstigniţi împreună cu Iisus pe Golgota sunt tot atâtea dileme existenţiale ale omenirii. Întrebarea celor doi foşti puşcăriaşi marginalizaţi, izolaţi acum de lumea care îi desconsideră, întrebare care se repetă: "Oare Dumnezeu ne vede?" sau unele replici ale lor cum ar fi "Tot timpul mă compar cu Iisus" descoperă un cuplu Estragon-Vladimir chinuit de marile probleme ale omenirii, fapt care poate contrasta flagrant cu stigmatul pus lor de către societate. Chiar şi aşteptarea cu înfrigurare, ca o ultimă speranţă, ca unica izbăvire pentru ei a celui care nu mai vine poate duce cu gândul spre Divinitate. Cu atât mai mult, cu cât mai aflăm că cel aşteptat este bătrân, are barbă albă, iar trimisul său, prin curăţia lui, poate duce cu gândul la puritatea îngerilor. P.S. Această "cronică" a fost scrisă de către un simplu spectator. Impresia lăsată asupra mea de "Aşteptându-l pe Godot" a fost prea intensă ca să nu fac această "încercare". Urmărind "En attendant Godot", iubitorii de teatru trăiesc o adevărată sărbătoare a spiritului, sunt spectatorii unei risipe de energie, de talent, de har actoricesc. Aş compara intensitatea acestor sentimente cu ceea ce am trăit în urmă cu ani buni când urmăream reprezentaţia cu "Amadeus" de Peter Schaffer. Eram mai tânăr, dar, cum spuneam, maturizându-ne, ne impresionează lucruri şi aspecte cărora, adolescenţi fiind, nu le dăm o prea mare importanţă sau pur şi simplu le ignorăm. Mulţumim, Emil Sauciuc, pentru darul tău.