Semn teatral Un pas înainte, doi paşi înapoi (V)
Înmulţirea numărului de şcoli superioare de teatru a determinat o creştere semnificativă a posesorilor unei diplome universitare ce le atestă calificarea în specializarea "arta actorului". Aşa încât, dacă nu mai departe decât în 1994 sau în 1995 Secţia română a Teatrului de Stat din Oradea se confrunta cu o lipsă acută de actori tineri, în ultimii doi-trei ani ponderea acestora în trupă a devenit semnificativă cantitativ. Practic, s-a produs o schimbare de generaţie care, din păcate, nu a fost speculată cum s-ar fi cuvenit de diversele conduceri succesive ale instituţiei.
În mod normal, orice director ar fi trebuit să plece de la câteva premise elementare. Se vede cu ochiul liber că la ora actuală calitatea învăţământului artistic românesc lasă mult de dorit. De la şcoala superioară bucureşteană au cam dispărut marii profesori, iar în provincie au dobândit catedre universitare actori care, fie nu prea au vocaţie pedagogică, fie că nu sunt dăruiţi cu talent. Aşa se face că nivelul profesional al tinerilor actori români e tot mai debil. Pe cale de consecinţă, şi noii componenţi ai Trupei "Iosif Vulcan" s-ar fi cuvenit stimulaţi să-şi amelioreze pregătirea profesională. Or, lucrul acesta nu e posibil decât prin lucrul în echipă, sub conducerea unui regizor adevărat, stăpân pe meserie. Din păcate, personalitatea coagulantă care face şcoală, care profesionalizează şi reprofesionalizează trupa, a lipsit. Direcţia de scenă a celor mai multe dintre spectacolele orădene a fost asumată de oameni modeşti din punct de vedere profesional, care bâjbâie prin meserie şi nu prea au ce să-i înveţe pe tinerii actori. Nimeni din conducerea Teatrului nu a avut în vedere acest adevăr.
În al doilea rând, nu s-a făcut mai nimic pentru impunerea tinerilor actori în conştiinţa publicului. Dacă în vremea directoratului lui Mircea Bradu mai fiecărui nou venit i se dădea şansa de a deveni vedetă încă din primii ani de carieră, în vremea din urmă lipseşte o strategie coerentă menită să valorifice noile achiziţii ale Teatrului. Bunăoară, în vara trecută, au fost angajaţi câţiva actori tineri despre care am fost asiguraţi că sunt mult mai buni decât cei ce au fost înlăturaţi din trupă într-un mod deloc elegant şi profund necolegial. Dar ce şanse le-au fost oferite în stragiunea trecută Ancăi Sigmirean, Codruţei Ureche şi lui Geo Dinescu? Doar roluri secundare, nerelevante, aşa încât eu, care se zice că aş fi spectator profesionist, sunt incapabil să mă pronunţ dacă vreuna dintre cele trei tinere actriţe e cu adevărat capabilă de performanţă.
Cum a valorificat conducerea artistică a Trupei "Iosif Vulcan" în stagiunea trecută capitalul de simpatie pe care l-a câştigat Şerban Borda, interpretul lui Ulise din Fantastica şi trista poveste a candidei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici? Dându-i roluri de rangul al doilea şi al treilea, ţinându-l într-un con de umbră nemeritat de tânărul şi seriosul actor? Nu-l împinge oare spre manieră pe Richard Balint distribuirea încăpăţânată pe acelaşi emploi? Eşecul din Jocul de-a vacanţa s-ar cuveni să-l îngrijoreze şi pe actor, dar şi pe cei care iau indemnizaţii de conducere destul de substanţiale pe care, de altfel, şi le suplimentează prin deloc meritate "salarii de merit". A fost adus prin cumul de funcţie de la Satu Mare Adrian Matioc, actor talentat, de o factură cu totul specială, distribuit doar într-un spectacol de divertisment când locul lui ar fi fost pe afişul Visului unei nopţi de vară. Pe câţi dintre tinerii actori i-a stimulat conducerea Teatrului să se prezinte la preselecţia pentru Gala tânărului actor de la Mangalia? Oare chiar nimeni nu observă că de ani de zile nici un nou component al trupei orădene nu s-a dus să-şi măsoare forţele cu colegii de generaţie din alte teatre? De ce nu se face din prezenţa la astfel de competiţii un criteriu de promovare profesională şi salarială?
Seria exemplelor şi a întrebărilor ar putea continua şi ar fi relevantă pentru lipsa de strategie ce a caracterizat stagiunea trecută. În ciuda declaraţiilor sforăitoare din septembrie 2002, în iulie 2003 putem spune cu regret că la Trupa "Iosif Vulcan" s-au întâmplat puţine lucrurile artisticeşte notabile. Poate anul viitor va fi altfel.
Retrospectiva sezonului teatral orădean s-a concentat, după cum lesne s-a putut constata, pe activitatea Secţiei române. Dar, din nefericire, nici la Secţia maghiară lucrurile nu au mers deloc bine, toate spectacolele văzute de mine degajând un provincialism înspăimântător. Există la ora actuală în România câţiva regizori de limba maghiară foarte buni - Tompa G?bor şi Bocs?rdi L?szl? mai cu seamă - pe care nimeni nu s-a gândit să-i invite la Oradea. În schimb, s-a putut unelti decizia aberantă de a nu mai fi prelungit contractul de muncă al unui tânăr actor valoros - Orb?n Attila - care ştie ce înseamnă teatrul, vrea să-l facă şi nu-l confundă cu propaganda ori maimuţăreala politică. Poate tocmai de aceea şi fiindcă anul trecut a dorit să candideze la postul de director al Trupei "Szigligeti", în această vară el şi soţia lui, Lacz? Julia, au plătit cu postul. Faţă de acest abuz incalificabil al şefului Secţiei maghiare, Meleg Vilmos, îmi exprim indignarea, sperând că măcar o dată directorul Lucian Silaghi care, de atâtea ori, s-a amestecat în treburile Secţiei române va avea tăria de caracter să pună ordine şi să facă dreptate şi la Secţia maghiară.



Comentarii
Nu există nici un comentariu.