Un regizor care a dezbrăcat pe actori în pielea goală la Bucureşti în spectacolul cu piesa "Au pus cătuşe florilor" de Fernando Arrabal pe scena "Odeonului" bucureştean aproape că a făcut acelaşi lucru şi la Oradea, confundând oraşul de pe Crişul Repede cu Hamburgul ori Amsterdamul, la ora când sosesc marinarii de pe oceane. Dar câţi marinari are Oradea? Dacă la Bucureşti regizorul Alexander Hausvater a schimbat mesajul antifranchist al piesei lui F. Arrabel într-unul anticomunist, la Oradea, tragedia unui mare om de afaceri care s-a sinucis pe timpul marelui "Wall-Street crash" financiar din America anilor 1932-1933 a fost preschimbată într-o comedie dănţuitoare, cu proces cu juraţi (aleşi din public), cu reporteri care "hărţuiesc" pe spectatori cu întrebări (la care se răspunde, ades, mai inteligent şi cu mai mult umor decât spectacolul însuşi), cu imagini video proiectate în fundal, într-un amalgam cu pretenţii de spectacol total, după piesa "Noapte de 16 ianuarie", de Ayn Rand. Într-un decor care te duce cu gândul la subsolul Eurotunelului şi nu la o clasică sală de tribunal american, sunt aduşi, rând pe rând, juraţii, martorii acuzării şi ai apărării, procurorul şi avocatul, rechinii din presa de senzaţie şi, în final, gangsterul Mitralieră, a cărui depoziţie răstoarnă tot mersul unui proces care ar fi riscat să devină monoton, fără colacii de salvare ai junelor care dănţuiesc în draci. Romanul poliţist şi intriga amoroasă se îmbrăţişează în ritmuri coregrafice, dar nu lipsesc nici clişeele previzibile ori unele stânjenitoare momente de kitsch, de bateri ale pasului pe loc ori lungimi care ar fi putut fi evitate. Bătaia penibilă între soţie şi amantă ori agresiunea fizică a unui martor asupra avocatei Stevens nu numai că sunt greu de crezut a se petrece într-o sală de tribunal american, dar nu dau bine nici măcar pe scenă. Într-un proces trebuie să se bată inteligenţele ideilor părinţilor şi să nu asistăm la o jalnică îmbrâncitură. La toate aceste agresiuni, judecătorul Heath nu are nimic de spus, nu intervine, nu cere sprijinul poliţiei "de proximitate", inducând astfel idea că într-un tribunal american părţile îşi fac singure dreptate, cărându-şi pumni, insulte şi invective, ca nişte simpli tarabagii din piaţă. Dar aici, regizorul trebuia să facă "disciplina procesului" şi nu judecătorul, întruchipat de un George Voinese apatic, fără a-ţi da impresia că e implicat total în intriga procesului, ci distant şi cam pe lângă conflict. Nici muţenia "bărbatului fatal" Faulkner, preumblată neconvingător de actorul Molnar Andras Csaba pe scenă, nu mi se pare a fi o izbândă a spectacolului. În schimb, reporterul (Marius Demian) mi se pare mai viu, ilustrând cu secvenţe bune imaginea presei însetate de ştiri şi scandal, iar partitura Marianei Macovei în rolul avocatei a fost de o aleasă ţinută şi inteligent interpretată, după cum Daniel Vulcu a fost memorabil în scurta secvenţă a martorului detectiv. În rolul principal al inculpatei (amantei) Karen Andre, actriţa Mariana Presecan realizează un moment de vârf cu inflexiuni lirice în scena îmbrăcării rochiei din platină fierbinte pentru a fi pe placul iubitului său milionar, care şi-a înscenat moartea, dar despre al cărui sfârşit real amanta află chiar în timpul procesului în care este incriminată. Cu aplomb judiciar şi vervă profesionistă a evoluat şi Elvira Platon Râmbu în rolul procurorului Flint, dar controversat poate fi şi momentul în care, în pledoariile finale, slujitoarele dreptăţii îşi leapădă togile purtate cu stoicism pe toată durata procesului şi reclamă în ţinute civile condamnarea, respectiv achitarea, în faţa juriului ales. În alte roluri: dr. Kirkland (Petre Ghimbăşan) John Hutchins (Adrian Locovei), Elmer Sweeney (Şerban Borda), Magda Svenson (Ileana Iurciuc), Nancy Lee Faulkner (Angela Tanko), John Graham Whitfield (Ion Abrudan), Jane Chandler (Oana Rusu), Siegurd Jingquist (Emil Sauciuc), Laurence Regan (Richard Balint), Cameramanul (Alexandru Rusu). În trupa de cabaret au evoluat cu dăruire Richard Balint, Oana Rusu, Anca Sigmirean, Corina Cernea, Toth T?nde, Pavel Sîrghi, Adrian Locovei, Mihaela Gherdan, Anca Turcuţ. Scenografia funcţională şi de efort a fost realizată de Vivara Bara, coregrafia a purtat girul lui Hugo Wolff, iar muzica a fost asigurată de Mircea Kiraly. Stagiunea s-a încheiat acum. După marele succes cu "Electra" orădeană (invitată pe scene extrem orientale), Teatrul nostru îşi poate permite şi un regizor... extremist al unui spectacol în care se face parcă apologia unor escrocherii şi a unor tipi care "pot" orice. Dar biata morală pe unde mai e?