În perimetrul fostului CAP Cordău, din impresionanta activitate de odinioară, când sectorul zootehnic al gospodarilor colectivizaţi cu arcanul începuse să-şi construiască adăposturi, iar şeptelul se angajase pe inevitabilul său drum al nerentabilităţii, la ora actuală au mai rămas în picioare doar vreo două grajduri şi o magazie. Primăria comunei Sâmartin făcuse destule eforturi pentru a salva de la distrugere ultimele vestigii ale socialismului agricol, din simpll motiv că nue deloc logic să demolezi un lucru bun făcut. Una dintre acele ultime trei construcţii, magazia adică, am putea spune că a reprezentat şansa celor două familii, Bei şi Bughi din Cordău, în marea aventură în care s-au angajat pe drumul vieţii, forţaţi de starea de tranziţie în care bălteşte prea îndelung societatea noastră. Sigur că afacerea pe care au început-o cu câţva ani în urmă nu a rodit într-o întreprindere impresionantă, cu dotare tehnică modernă şi numeroşi angajaţi, dar ceea ce este extrem de important şi încrajator e că aceste două familii au reuşit să-şi schimbe statutul - din angajaţi în proprietari, adică patroni chiar, deşi ei se consideră departe de această calitate -,au reuşit,prin urmare,să producă şi să vândă. Ce să producă şi ce vândă? Mobilier. Acesta este produsul finit ce iese pe uşa fostei magazii din Cordău, azi accptată în noul ei statut de? hală de producţie. Bărbaţii celor două familii sunt cumnaţi. Bei Elena este căsătorită cu Dorel şi este sora lui Bughi Daniel. Ca pe majoritatea tinerilor, care abia intraseră în câmpul muncii, revoluţia i-a surprins ca pe mai toţi, aducându-i în pragul disperării. Ne spune Elena: - Soţul meu lucra în pepinieră şi salaril, vai şi-amar. Ne-am căsătorit şi a trebuit să ne înscriem pe drumul greu al ratelor. Ne-am cumpărat locuinţă, ne mai trebuia şi mobilă, iar bani de unde? - Eu lucram la Mecord şi mă pricepeam la scule pentru că am lucrat în profil mecanic - intervine Daniel. Plecând de la cerinţa dotării locuinţelor, ne-am găndit să ne facem noi singuri mobilierul de care aveam nevoie, pentru că nimeni n-are să vină să ni-l ofere. Aşa am început să ne construim maşinile-unelte. Prima a fost un abrict. Orice atelier de tâmplărie începe cu abrictul. Fără maşina aceasta de secţionat şi geluit nu se poate concepe un astfel de atelier. Ne-am gândit că acest gen de activitate s-ar potrivi priceperii şi interesului mostru. Aşa numitul atelier a fost instalat în faza iniţială într-un şopron, acasă la soţii Bei. Elena, care încă mai era angajată la vremea aceea, a făcut un împrumut la CAR, reuşind să mai urnească lucrurile din mers. Reamintindu-şi de acele timpuri, cei doi fraţi, Daniel şi Elena, pe care i-am aflat la locul de muncă, ne-au mărturisit că acel început acum li se pare cea mai grea, mai dificilă etapă a întreprinderii lor şi că dacă ar fi s-o ia de la capăt, nu sunt convinşi că ar mai putea s-o facă. - Ba am putea, dacă din nou ne-am afla în aceeaşi situaţie, în aceleaşi condiţii. Am avea, oare, de ales? - se întreabă Elena, iar fratele ei nu poate decât să-i dea dreptate. Atelierul de tâmplărie şi-a început activitatea prin cele mai simple şi accidentale comenzi. Mai întâi, au lucrat pentru ei, confecţionându-şi lambriuri, tocuri de uşi şi chiar uşi, rame de geamuri. Apoi, văzând ba unul, ba altul că pe poarta casei lor ies produse finite, au îndrăznit încet-încet să li se adreseze cu comenzi şi astfel a început o oarecare producţie. Au existat poticneli, întoareceri din drum, reveniri. La un moment dat, Dorel, soţul Elenei, a luat drumul Belgiei, în ideea de a lucra acolo o perioadă, de a face rost de bani şi de a-i investi apoi în utilaje mai multe şi mai performante. După vreo trei luni, a venit acasă şi fără bani şi bolnav. Ei bine, acesta a fost pragul maturizării gândului lor. De acum, a început să-şi facă efectul dorinţa nemaiînfrântă de nimic de a reuşi. Cel mai important lucru a fost crearea maşinilor unelte. N-au cumpărat nici bancurile de lucru, nici maşini de găurit şi rindeluit, ci pe toate le-au confecţionat în atelierul şi cu forţe proprii. Au reuşit să umple cu ele două hale mari în magazia pe care au închiriat-o de la primărie. - Şi pe primarul de atunci, şi pe consilierii comunali i-a surprins plăcut ambiţia acestor familii şi, pentru că au văzut că sunt hotărâţi în ceea ce fac, au discutat în consiliu şi au hotărât să le închirieze magazia. Acum şi-au depus cerere pentru a o cumpăra - ne-a spus dl Dorel Crăciun, primarul comunei Sânmartin, şi mă gândesc că nu vom avea nimic împotrivă să aprobăm cererea lor. - Sigur că dacă vom putea cumpăra, se cheamă că aici ne-am stabilit, iar dorinţa noastră e de a ne dezvolta continuu. Acum, în tâmplăria din magazie, s-a făcut pasul spre confecţionarea, la comandă desigur, de mobilier: biblioteci, elementele componente ale unei camere pentru tineri, suporturi pentru tv şi în continuare uşi, ferestre etc. Am văzut cele două hale în plină activitate, am văzut produse finite. Cu siguranţă aşa începe să se pună pe roate o făbricuţă, apoi poate o fabrică, de mobilă. De ce nu!