Emil Cioran (1911-1995) a fost un filozof și scriitor român, devenit apatrid și stabilit în Franța (1945), unde a trăit până la moarte ca apatrid, fără să ceară cetățenia franceză. Prima sa carte, Pe culmile disperării a apărut în România, în 1934. Deși nu a fost membru al Mișcării Legionare, în tinerețe a simpatizat cu această mișcare, aducând laude lui Corneliu Zelea Codreanu. Scriitorul român a trăit și a scris mai mult în Franța. Personal am vizitat mormântul lui Emil Cioran din cimitirul Montparnasse din sudul Parisului, unde-și dorm somnul de veci personalități românești precum  C. Brâncuși, Eugen Ionescu, Tristan Tzara și franceze: Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, Charles Baudelaire, Samuel Beckett, Guy de Maupassant. Revenind la prima sa carte, de unde titlul Pe culmile disperării? Disperare, în înțeles etimologic, originar, primordial provine de la latinescul desperare- pierderea speranței, nădejdii, cuvânt compus din prefixul de sau dis, care exprimă îndepărtarea, negația, privarea și sperare- a spera, a nădăjdui. Reflectând asupra semnificației titlului mi-am adus aminte de versetul 13:13 din Epistola Apostolului Pavel către Corinteni: „Și acum rămân aceste trei: Credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”. Acest verset dorește să spună că pe Dumnezeu nu-l poți cunoaște, cu El nu poți intra în contact decât după ce mintea, rațiunea și-a epuizat toate posibilitățile. Intervine atunci modalitatea nelogică, nerațională, nu antirațională, care sunt credința, nădejdea și dragostea. Coborând de pe culmile disperării, în final scriitorul face un elogiu al iubirii: „Oricât m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț și să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările și tristețile ar întuneca izvorul luminos al ființei mele, deplasat în cine știe ce colțuri îndepărtate ale existenței mele.” (p. 150)                                               

Lectura romanului lui Cioran, împărțit pe mai multe capitole, trebuie să recunoaștem este greoaie, anevoioasă. Știm din critica literară că de neînțelegerea unei poezii, de exemplu, nu este întotdeauna de vină numai autorul, ci și lipsa de cultură estetică, literară a cititorului. În plus, romanul se adresează mai mult sufletului, cunoașterii neraționale, intuiției, supozițiilor, după o logică explicată de Alexandru Macedonski în articolul Despre logica poeziei, primul manifest al poeziei române moderne: „Logica poeziei este ne-logică față de proză, și tot ce nu e logic, fiind absurd, logica poezie este prin urmare însăși absurdul.”                                                                             

Cu câțiva ani înainte, Titu Maiorescu, creatorul criticii estetice românești, va susține același lucru. Titu Maiorescu era adeptul unei concepții eclectice și dualiste asupra artei, considerând că obiectul științei este adevărul, în timp ce obiectul artei este frumosul. Frumosul este Ideea (Spiritul universal) manifestată în materie sensibilă. Materia sensibilă sunt imaginile poetice trezite în mintea cititorilor. Mijloacele poetice de sensibilizare a gândirii, de concretizare a cuvintelor, a sensurilor abstracte ar fi: alegerea cuvântului concret, mai puțin abstract, epitetele ornante, personificarea calităților și acțiunilor, comparațiile, metaforele, tropii.                                     

Încă din Evul Mediu , religios, Anselm de Canterbury condiționa cunoașterea de credință: Credo ut intelligam (Cred ca să pot înțelege). Teologul și filozoful creștin Sf. Augustin a folosit o formulă dublă: Crede ut intelligas, intellege ut credas (Crede ca să înțelegi, înțelege ca să crezi).          

În aceeași ordine de idei, Credo quia absurdum (Cred pentru că este absurd), contrar semnificațiilor negative, dorește să sugereze credința tot religioasă în absurd ( de la lat. ab- care arată îndepărtarea și surdus care înseamnă surd, deci putem să-l înțelegem pe Dumnezeu, care este nevăzut și neauzit, dar omniprezent și omniscient, spre deosebire de om a cărui minte este limitată. Și iată că am revenit de unde am plecat, pe Dumnezeu nu-l poți pătrunde cu mintea, decât ci inima, prin credință, nădejde și dragoste, dragoste de Dumnezeu și dragoste de oameni.