146 de ani de la Unirea Principatelor Române
În urmă cu 146 de ani, la 24 ianuarie 1859, unioniştii l-au ales, prin adunările elective - de la Iaşi (5 ianuarie) şi de la Bucureşti (24 ianuarie) - pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al celor două Principate (Ţara Românească şi Moldova).
De la Divanul ad hoc la Partida naţională
Înăbuşirea revoluţiei de la 1848 nu a pus capăt dorintei românilor de a înfăptui programele. La aceasta, un rol important l-au avut exilaţii români care s-au împrăştiat în întreaga Europă. Imperiul Otoman şi Rusia Ţaristă, sfidând interesele poporului român şi asigurându-şi dreptul de a dispune de soarta acestuia, încheiau la Balta Liman - în primăvara anului 1849 - o Convenţie, valabilă pe şapte ani, care ştirbea grav suveranitatea Principatelor. Prin Convenţie, domnitorii celor două ţări, consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman, erau numiţi direct de sultan, cu acordul puterii "protectoare" (Rusia) pe timp de şapte ani, Adunările obşteşti (ordinare şi extraordinare) se suspendau, locul lor fiind luat de Consilii sau Divanuri Ad-Hoc. În baza Convenţiei au fost numiţi domnii: Barbu Dimitrie Ştirbei, în Ţara Românească şi Grigore Alexandru Ghica, în Moldova. Războiul Crimeii, declanşat în cursul anului 1853, a fost un rezultat al contradicţiilor dintre puteri şi a avut importante consecinţe pe plan european, înfrângerea Rusiei a creat un nou echilibru pe continent şi a îngăduit ca problema românească să fie tratată ca o problemă europeană. Prin tratatul de pace încheiat la Paris la 18 / 30 martie 1856, Principatele Române erau situate sub garanţia colectivă a Puterilor semnatare ale actului internaţional. Turcia trebuia să se îngrijească de convocarea, în cele două Principate, a unor Divanuri Ad-Hoc, care să dea expresie dorinţei românilor. Franţa susţinea înfăptuirea Unirii sub un principe străin. Pentru Unire s-au pronunţat Rusia, Prusia şi Sardinia, Anglia nu s-a pronunţat, problema rămânând deschisă. Împotriva Unirii au fost de la început Turcia şi Austria, pentru că fiecare avea sub stăpânire teritorii româneşti. După anul 1853, paşoptiştii moldoveni şi munteni s-au reîntors în ţară, conducătorii mişcării unioniste s-au organizat în câte o formaţiune politică denumită "Partida naţională", s-au format Comitete ale Unirii, care au făcut o largă popularizare programului politic naţional: autonomia şi neutralitatea Principatelor, unirea, prinţ străin, guvern reprezentativ, o singură Adunare.
O dublă alegere pentru o unire deplină
Lucrările Adunării Ad-Hoc s-au deschis în septembrie 1857 şi pentru prima oară au fost prezenţi şi deputaţi ţărani, şi tot pentru prima oară toate forţele sociale şi politice erau chemate să se pronunţe într-o chestiune crucială pentru viitorul României. În zilele de 7-8 / 19-29 octombrie, Adunările Ad-Hoc ale Moldovei şi Ţării Româneşti au votat rezoluţii asemănătoare, exprimând, unanim, voinţa lor de unire: unirea Principatelor într-un singur stat, autonomia şi neutralitatea noului stat astfel format, prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană, inviolabilitatea noului stat, guvern reprezentativ şi constituţional, garanţia colectivă a celor şapte puteri. Cererile Adunărilor Ad-Hoc au fost înaintate reprezentanţilor puterilor garante la Conferinţa de la Paris din 10/22 mai - 7/19 august 1858. A fost adoptată o Convenţie care cuprindea statutul internaţional şi principiile de organizare a Principatelor, se oferea românilor o unire incompletă. Statul urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, în cele două ţări ar fi trebuit să fie doi domni, adunări şi guverne separate. Trebuie precizat că în Convenţie nicăieri nu se stipula că domnii aleşi în cele două ţări trebuie să fie persoane separate. În Adunarea Electivă a Moldovei a fost propus şi ales în unanimitate domn la 5/ 17 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza. Adunarea Electivă a Ţării Româneşti era însă dominată de conservatori, de aceea victoria cauzei naţionale era posibilă numai prin intervenţia hotărâtă a maselor. Peste 30.000 de oameni s-au aflat în preajma clădirii Adunării în acele zile istorice. Într-o şedinţă secretă, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea tot a lui Alexandru Ioan Cuza, propunere acceptată în unanimitate. Alegerea aceluiaşi domn în ambele Principate a reprezentat o însemnată victorie a poporului român în lupta pentru formarea unui stat naţional unitar. Puterile europene au fost nevoite să accepte faptul împlinit de români, Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoaştere limitată, însă, numai la durata vieţii acestuia. Recunoaşterea internaţională a dublei alegeri şi a Unirii depline deschidea perspectiva înfăptuirii României moderne. Un sprijin deosebit de important în punerea în practică a marilor reforme l-a avut domnitorul din partea cabinetului condus de către Mihail Kogălniceanu. În timpul guvernării Kogălniceanu au fost adoptate legea secularizării averilor mânăstireşti, legea organizării puterii armate, legea instrucţiunii publice, legea comunală şi au fost puse în practică codul penal şi de procedură penală şi legea organizării judecătoreşti. Legile electorală şi rurală, cu toate că au avut anumite limite, au ajutat mult la dezvoltarea ulterioară a tânărului stat.
Situaţia dificilă din interior, unde Cuza era suspectat de radicali că ar intenţiona să perpetueze regimul personal, neliniştea provocată pe plan extern de temerile că România ar dori să-şi proclame independenţa au slăbit poziţiile domnitorului şi au reanimat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărâtă să-l înlăture. Aceştia l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22 -11/23 februarie 1866. Cuza s-a stins din viaţă, departe de patrie, la Heidelberg, în Germania, în noaptea de 15 mai 1873 şi a fost înmormântat la Ruginoasa. În faţa mormântului, Mihail Kogălniceanu spunea: "Veşnica lui amintire nu se va stinge din inimile noastre şi ale fiilor noştri şi cât va avea ţara aceasta o istorie... cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan Cuza".



Comentarii
Nu există nici un comentariu.