Din cărbune negru, cărăndenii scoteau bani albi În locul grozavelor păduri, astăzi - câmpuri arse de secetă Turla bisericii stă să cadă Nu răsar case noi în sat şi nici prea mulţi copii pe la case Rugă pentru sănătate şi bunăstare, pentru ploaie Ziua de 1 iunie a anului curent a fost aleasă de locuitorii satului Cărăndeni, prin reprezentanţii lor, consilierii bisericeşti, ai satului, deci, dar şi prin hotărîrea consilierilor comunali, în frunte cu primarul comunei Lăzăreni, d-na Valentina Codreanu, ca zi festivă, zi aniversară, în care s-ar fi împlinit 510 ani de la prima atestare documentară a satului Cărăndeni. Prin urmare, s-ar fi consemnat prin hrisoave şi acte de arhivă faptul că pe la anul 1493 satul exista, fiind cunoscut prin vrednica îndeletnicire a locuitorilor de CĂRBUNARI. Printre masivii arbori ai pădurilor seculare, se ridicau puzderie de fuioare de fum, răsărite din mulţimea nenumărată a bocşelor - cuptoare masive construite din lemnul care se transforma, pe măsura arderii sale, în cărbune de lemn, cunoscut sub numele de mangal. Foarte căutat în fierăriile Europei, dar necesar nevoie mare şi în restaurante şi grădini de vară, cărbunele de lemn devenise şi pentru cărăndeni sursă de existenţă. An după an şi secol după secol, pe măsură ce pădurile se topeau în jarul cuptoarelor, noi îndeletniciri se rânduiau în viaţa localnicilor: crescători de animale şi agricultori. "Dar niciodată pământul acesta, destul de sărac de pe la noi, n-a rodit atâta încăt să îndestuleze familia şi să mai rămână pentru dezvoltarea ei. Din acest motiv, cărăndenii nu prea se pot lăuda nici cu ogrăzi mari şi nici cu acareturi grozave" - ne spune dna Valentina Codreanu. În schimb, ei şi-au ţinut la mare preţ copiii, făcând tot ce le stătea în putinţă pentru a-i da la şcoli şi a-i face oameni. Oameni de treabă şi de omenie. Şi adevărul este că foarte mulţi şi de vază intelectuali au plecat din acest sat, în funcţii mari şi importante, fie în judeţ, fie prin ţară. Unii au venit la această sărbătoare a satului, dar mulţi n-au putut fi chemaţi, pentru că puterea aşezării e prea secătuită pentru a reuşi să susţină, chiar şi numai cu un minim protocol, o prea mare adunare de oameni. Dar chemarea de suflet şi din inimă a satului CÂRĂNDENI către fiii săi risipiţi care pe unde răsună intens şi rugător: turla bisericii, veche şi şubrezită de vreme, stă să cadă. Din acest motiv, împlinirea a 510 ani de vechime a satului a fost mai mult un motiv pentru sensibilizarea fiilor săi de a contribui, cu atât cu cât va putea fiecare, la strângerea de fonduri pentru renovarea Casei Domnului. De reconstrucţie nici nu poate fi vorba. Poate în alţi ani, în alte vremuri. De la oficialii comunei aflăm şi nişte date care ne pot vorbi de evoluţia - sau involuţia - în timp a satului. Dacă în anul 1880 satul era compus din 40 de case şi 120 de locuitori, în decembrie 1930 existau 80 de case şi 303 suflete. Or, iată că la acestă dată, în anul 2003, la 72 de ani de la ultima numărare, numărul caselor este 92, iar al locuitorilor 219. Dacă până în anul 1989 şcoala din Cărăndeni funcţiona cu clasele I - VIII, cu un număr mediu de elevi de 28 pe clasă, în prezent şcoala funcţionează doar cu clasele I -IV, cu un efectiv total de elevi de 16. Viaţa la Cărăndeni, în ultimii ani, nu reprezintă un vizibil progres nici demografic, nici economic. În ziua de 1 iunie 2003, locuitorii satului s-au adunat în naosul bisericii satului, pentru a-şi împleti ruga cu glasul soborului celor cinci preoţi, pentru bunăstare, pentru sănătate, pentru ploaie. "Dacă încă două săptămâni nu plouă peste câmpurile noastre, suntem terminaţi! Nimic nu se mai face. Nic porumbul, nici grâul, nici iarba" - ne spuneau sătenii Ştefan Crăciun, Ivantie Crăciun, Virgil Fâşie, Alexandru şi Cristian Cincea, Florian Talpoş, cu care au schimbat căteva vorbe, în timp ce pregătirile unei după amiezi plină de voie bună, căntec şi joc erau în toi. Au răspuns invitaţiei consiliului parohial şi primarului comunei dl Ştefan Seremi, preşedintele Consiliului Judeţean, şi dl Petru Filip, primarul municipiului Oradea, împreună alţi câţiva consilieri judeţeni şi municipali. Sperăm, spre folosul satului, că aniversarea din 1 iunie 2003 a însemnat acel sprijin material de care satul are nevoie pentru consolidarea Bisericii sale. Pentru că dacă biserică într-un sat nu e, parcă nimic nu e. Cel puţin cum ar trebui să fie!