Noaptea cea mai lungă din istoria satului Tărian Peste iarba răzleţită a cimitirului din Tărian cad aripioarele frânte de frig ale arborilor care s-au încleştat în pământ cu cerbicia unor ţărani care nu vor să fie smulşi de nici o furtună sau uragan de pe lume. Soarele se aseamănă cu un chimval biblic care nu mai răsună bătând micile tobe verzi ale frunzelor cu beţele razelor de astă-vară. Astrul pare o Lună deghizată şi care s-a spoit cu o pojghiţă subţire de aur pentru a mai amăgi truditorii ogoarelor cu câteva zile ori săptămâni. Numai crucile - de acum exact şaizeci de ani - te trezesc la realitate. Războiul - această apocalipsă de neînţeles - ca un val uriaş a dărâmat într-o noapte tragică toată liniştea şi armonia unui sat unde, până atunci, trăiseră şi munciseră în bună înţelegere atât români, cât şi maghiari. Acum, peste mormintele personajelor tragediei, s-a înstăpânit liniştea. O linişte stranie, apăsătoare, de plumb, în care parcă s-a turnat toată arama şi oţelul gloanţelor ucigaşe din primele zile ale lui octombrie 1944. O linişte în contradicţie absolută cu bătălie de clopot de alarmă ale inimii. "Să luăm aminte şi să ne aducem aminte" - ne-au rugat unii săteni din Girişu de Criş şi Tărian - asupra "nopţii celei mai lungi" din istoria satului Tărian, când o ceată de tineri în frunte cu Sandor Harmaty (după ce au fost înarmaţi de şeful de post Janos Kardos) au trecut la "pedepsirea" românilor din satul Tărian. Nu au făcut-o în timpul zilei, ci după miezul nopţii. Pentru că noaptea este cel mai potrivit veşmânt pentru crime. Pentru prima oară la "Audienţele Crişanei" nu s-a vorbit despre pământ, ci despre jertfă. Despre jertfa unor români ucişi nu de armata maghiară, ci chiar de către nişte săteni, cunoscuţi, chiar prieteni (Sandor Harmaty a fost ortac la vânătoarea de animale sălbatice cu Silaghi Iosif!), aşa cum rezultă din mărturisirea lui Crăciun O. În dreptul penal se vorbeşte despre infracţiunea deosebit de gravă a omorului între rude apropiate. Mutatis mutandis, la Tărian a avut loc, în zilele de 1 şi 2 octombrie, un fel de "omor între rude apropiate". Căci uneori te înţelegi mai bine cu vecinul de aproape decât cu ruda de departe. Săteni care s-au văzut zilnic, s-au salutat, au băut şi au jucat la nunţi, au plâns la înmormântări. Una dintre cele mai frumoase fete ale satului, pe nume Silaghi Elena (Ilca), care a jucat la horă-n sat, a fost împuşcată în gură şi glontele i-a ieşit pe gât, fără să lezeze vreun organ vital, chiar de către tineri cu care înainte a dansat. A scăpat cu viaţă ca prin minune. Minune dumnezeiască, care face zadarnică mânia glontelui omenesc. Nu există greşeală pe care să nu o poată şterge bunul Dumnezeu. Nu există păcat - oricât de mare - pe care Dumnezeu Atotputernicul să nu îl poată ierta. Chiar dacă una dintre cele mai straşnice porunci ale Sfintei Cărţi este "Să nu ucizi!". Dar băutura - curva Diavolului - se vâră în aşternutul omului, îi strecoară vorbe otrăvite în ureche, îi asmuţă sângele cu porniri năvalnice şi răzbunătoare şi primul lucru în care se reped degetele răşchirate este arma sau cuţitul. Aşa au fost întărâtaţi şi tinerii Sandor Harmaty, Alexandru Vadaszki, Carol Toth, Tuncău Alexandru, Ludovic Varga, Janos Toth, Janos Reikli, Iozsef Horvath, Francisc Reikli, Iosif Bigesz şi Emeric Pek. Ei au fost adunaţi de primarul Muth Sandor pentru a alcătui o gardă. Nu neapărat "a zdrenţăroşilor", cât a celor care au uitat că o viaţă întreagă au locuit într-un sat de victime. Una este să tragi cu puşca dintr-o tranşee, alta este să chemi pe consăteanul tău afară în puterea nopţii şi, fără nici o vorbă sau explicaţie, să-i tragi un glonte în gură. Fructul oprit al libertăţii Eliberarea României de trupele invadatoare fascisto-horthyste se apropia. În ziua de 27 septembrie 1944, batalionul 12 al Diviziei 3 vânători de munte a trecut la ofensivă, cucerind satul Tărian după lichidarea rezistenţelor inamice. În opinia supravieţuitoarei B. Livia, au fost câteva zile de libertate pentru românii din satul Tărian care şi-au manifestat bucuria înainte de vreme. Pentru că inamicul a ripostat, ajutat şi de aviaţia germană care mitralia continuu, fiind ucişi 10 soldaţi români care au şi fost, de altfel, îngropaţi în cimitirul localităţii, lângă biserica ortodoxă. La retragerea armiei române, s-a propus multor familii de români să se retragă, existând temerea faţă de eventualele represalii faţă de atitudinea românilor în scurtul răstimp de libertate. Unii s-au retras, alţii nu. Nimeni n-a dat dovadă de un zel ieşit din comun în ceea ce priveşte reprimarea propriilor supuşi din punct de vedere administrativ. Din mărturia Iulianei Ciordaş din Tărian (născută Silaghi), rezultă că primarul Muth Sandor a bătut toba prin sat, îndemnând pe oameni la calm şi linişte că nimic rău nu se va întâmpla. O atitudine complet ipocrită, dacă nu criminală de-a dreptul, el ştiind ce va urma. Unii români revin în sat din locurile unde s-au retras (aşa cum au făcut şi părinţii supravieţuitoarei Iuliana Ciordaş). Ei au revenit în sat, seduşi de bătăile de tobă ale primarului, pentru a fi lichidaţi în noaptea următoare. Bătăile de tobă ale şefului satului s-au preschimbat în dangăte de clopote pentru românii care au crezut în el. Primarul a fost limba mincinoasă care a atras vânatul cu descântece, iar şeful de post Janos Kardos a deschis lada de arme şi cutiile cu muniţii. Pentru nişte tineri care s-au înarmat după ce şi-au băgat "muniţie lichidă" în încărcătoarele minţilor şi au plecat la vânătoare de-a lungul uliţelor, după miezul nopţii. Inscripţii funerare pe granitul memoriei Organizaţi de primarul Muth Sandor şi înarmaţi cu arme, muniţii şi lanterne de şeful de post Janos Kardos, Harmati et comp. trec la execuţia românilor din Tărian. Metoda era pe cât de simplă, pe atât de eficientă: victimele erau chemate pe româneşte să iasă la poartă. Ţăranii ieşeau îmbrăcaţi sumar, cu câte o haină pe umeri să-i apere de frig, dar nimeni nu-i mai apăra de frigul morţii. Erau luminaţi cu lanterna şi împuşcaţi de aproape, pentru a nu se da greş. Am aflat astfel că au fost executaţi sătenii: Durgheu Mihai (al Dăldănei) de 64 de ani, Ciani Gheorghe - paznic de noapte al satului - 58 de ani, Tabără Alexandru - de 56 de ani, veterinar al satului, ucis cu grenadă (fiul său, Tabără Nicolae, de 16 ani, a fost rănit alături de tatăl său şi a murit mai târziu), Silaghi Iosif (al lui Bondor) de 54 de ani, Silaghi Maria, de 42 de ani, soră cu Silaghi Iosif, Silaghi Andrei, de 15 ani, fiul lui Silaghi Iosif, Vancea Etelca, de 35 de ani (martorul Crăciun O. afirmă că a fost ucisă şi o fată a Etelcăi Vancea, de 6 ani), Silaghi Alexandru - 67 de ani, şi Silaghi Maria, soţia sa, de 65 de ani (părinţii Iulianei Ciordaş, născută Silaghi). O fiică a celor ucişi se numea Silaghi Ileana (Ilca), ea a fost împuşcată prin gură şi gât, supravieţuind masacrului. Tragedia familiei Luncan din Tărian Ioan Luncan din Tărian, zis F?ldi, ca şi mulţi alţi români din Ardealul cedat Ungariei horthyste prin dictatul de la Viena, a fost trimis în Ungaria într-un lagăr de muncă forţată. A muncit acolo, s-a supus ordinelor, a servit armata maghiară şi statul ungar departe de casa părintească. În acest timp, ce se întâmplă în satul lui, a cărui amintire îl chinuia nopţile alături de soţie, de copil, de mamă? Trupa lui Harmati a dat năvală şi i-a lichidat mama - pe Luncan Iuliana, de 62 de ani (născută Aştileanu), soţia - Luncan Iuliana, de 32 de ani (născută Tifor), doi copii minori: Luncan Iuliana, de 10 ani, Luncan Ionică, de numai 6 (!?) ani, şi surorile: Luncan Iuliana, de 30 de ani, şi Luncan Rozalia Irina, de 25 de ani. Când Luncan Ioan, zis F?ldi, s-a întors din prizonierat în satul natal, a aşteptat să-l întâmpine soţia cu copiii, să-şi îmbrăţişeze consoarta şi odraslele, mama şi surorile. Nu l-a întâmpinat nimeni. Decât o groapă unde - i s-a spus de către săteni - zăceau toţi cei dragi ai lui. Spuneţi-mi ce tragedie grecească care zguduia întreaga lume elenă ar putea să cuprindă durerea acestui român dintr-un sat ardelean cedat unei puteri hrăpăreţe şi nemiloase? Nici gânguritul şi râsetele nevinovate ale copiilor, nici dragostea soţiei, nici mângâierea mamei, nici încurajarea surorilor nu l-au mai aşteptat la casa părintească. E de mirare că omul nu a înnebunit, că nu şi-a făcut imediat seama, că nu a ucis pe nici unul din trupa lui Harmati, că nu şi-a dat foc să ardă de viu pe uliţele satului, unde nu-i mai încăpea disperarea. Nu am dat de acest om în Tărian. Poate că mai trăieşte şi azi, fosilă încă vie dintr-un cataclism pe care nici moira nu şi l-a imaginat în acest chip. Sau poate că a murit, adăugându-se neamului său nemuritor de dedesubtul ierbii care foşneşte un cântec fără început şi fără sfârşit. Frunzele cad şi pe mormântul său ca nişte sărutări pe care le aştepta la marginea satului şi care nu au mai venit. Stratul de frunze tot creşte şi, în zestrea arborelui, se mai adună un inel. Şi se vor mai aduna poate mai multe inele până când jertfa românilor din Tărian ar prinde să se ridice spre cerul dreptăţii printr-o troiţă sau obelisc. Fiii satului, risipiţi prin lume, încep să se adune ca oscioarele frânte ale unui trup stropit cu apa vie a energiei şi iniţiativei şi ar putea să acorde acestor mucenici cinstea şi recunoştinţa cuvenite. Pentru ca barbaria să nu se mai repete. Un monument nu este un îndemn la revanşă. Cum se spune că a fost un monument ridicat în Germania după primul război mondial şi pe care stătea înscrisă cea mai laconică inscripţie: "Victi victuri" (De la cei învinşi pentru cei care vor învinge). Crima gratuită este o înfrângere ruşinoasă şi, în nici un caz, o victorie. Nimeni nu câştigă nimic de pe urma ei: nici călăul şi, cu atât mai puţin, victima. Victima are cel puţin dreptul la neuitare. Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească pe cei morţi, pe călăi şi victime, deopotrivă...