Majoritatea liderilor arabi au sprijinit tacit intervenţia sângeroasă împotriva Fraţilor Musulmani în Egipt, considerând-o ca pe o ripostă la ameninţarea pe care confreria o reprezintă pentru puterea lor, apreciază experţi.

Doar Qatarul, sponsor al confreriei, şi Tunisia, unde partidul la putere face parte din aceeaşi mişcare, au condamnat cu putere baia de sânge care s-a soldat cu peste 500 de morţi. "Toate monarhiile din Golf, cu excepţia Qatarului, dar şi Iordania şi alte ţări arabe se tem de exportul revoluţiei Fraţilor Musulmani la ele. Acesta este motivul pentru care ele au mizat pe o revenire la schema clasică a unei conduceri puternice în Egipt, ţară pivot în lumea arabă", explică Khattar Abou Diab, profesor la Paris-Sud. Majoritatea ţărilor arabe, cu Arabia Saudită în frunte, "au remarcat cu neplăcere ponderea tot mai mare a Turciei şi Iranului în toate dosarele referitoare la lumea arabă. Sprijinul lor pentru (noul) regim egiptean arată voinţa lor de a reconstrui un nou sistem regional pur arab pe baze mai clasice", afirmă Abou Diab, specialist în lumea arabă. Datorită "primăverii arabe", Ankara, al cărei guvern provine din Fraţii Musulmani, a dobândit statutul de putere regională, implicându-se pe fond în afacerile arabe. Iranul, la rândul său, şi-a întărit legăturile cu regimul de la Damasc şi consolidează legăturile cu Fraţii Musulmani din Egipt. "În opinia celor din Emiratele (Arabe Unite) şi saudiţilor, Fraţii Musulmani au o ambiţie regională care poate fi un pericol pentru monarhiile din Golf", apreciază Stéphane Lacroix, profesor la Institututul de Ştiinţe Politice de la Paris şi specialist în Fraţii Musulmani. "Aceste monarhii apreciază că interesul lor este de a avea mai degrabă dictaturi decât regimuri democratice, care sunt prea instabile şi imprevizibile în ochii lor", adaugă expertul. Dar ceea ce Riyadhul nu a iertat confreriei este schimbul de amabilităţi cu Iranul şiit, principalul rival al regatului sunnit în Orientul Mijlociu. "Cele două ţări se bat pentru supremaţie în regiune şi, pentru Riyadh, Teheranul este adversarul numărul unu", adaugă el. Potrivit lui Abou Diab, "opţiunea democratică în lumea arabă este mai mult sau mai puţin stopată. Ceea ce s-a petrecut în Egipt poate da idei altora, în Libia şi Tunisia, şi această înăbuşire a armatei în Egipt s-ar putea propaga".