S-a mai dus o campanie electorală şi ne pregatim să votăm din nou, în pas vioi sau uşor plictisiţi, edificaţi sau lăsând temerile să se rezolve în ultimul moment, după cum spectacolul ultimelor treizeci de zile ne-a convins, sau, dimpotrivă, ne-a lăsat indiferenţi.

A fost o campanie care nu a ieşit prea tare din rând, dar momentele care au stricat ordinea din front merită reţinute. Din pletora de candidaţi, cei care s-au ostenit să facă figură separată au fost - oarecum aşteptat - concurenţii de la categoria uşoară, ştiut fiind că scrutinul local este prilejul cel mai nimerit pentru lansarea către star system-ul politic. Cum trăim sub semnul publicitarului ieftin, reţetele alese pentru punerea în evidenţă au sclipit prin umor îndoielnic, aluzii străvezii şi o seamă de stimulări cu iz uşor dubios. În contrast, la categoria grea nu au sărit în ochi competitorii, ci vedete au fost mentorii lor politici. Umbrele lui Ion Iliescu şi Traian Băsescu au îndreptat, mai mult ca oricând, atenţia către culise şi au dat impresia puternică, aproape apăsătoare, că rezultatele alegerilor locale vor fi sămânţă de altfel de războaie prin ogrăzile partidelor. De altfel, curiozitatea degustătorilor de politică pare mai curând stârnită de evenimentele post factum care se prefigurează şi nu de alegerile locale în sine. Distragerea atenţiei de la campanie a fost destul de uşoară şi pentru că substanţa evoluţiei candidaţilor a fost asemănătoare. Lipsa creativităţii în programele electorale i-a îndreptat pe cei din arenă către acea atitudine de aşa-zis "non combat" (etichetă greşită, dar lansată de la cel mai înalt nivel), de fapt un concurs interesant de imitat bunele maniere, o demonstraţie de cât de uşor oameni declaraţi adversari pot pune cu fluenţă umărul la un puzzle ciudat de armonios.
Nu că nu s-ar duce şi concordia de puzzle la vale. Foamea de spectacol trebuie să îşi ia partea leului şi ce s-a întâmplat la dezbaterile finale de la televiziune sunt dovadă grăitoare că circul se va vinde întotdeauna bine. Întâmplător sau nu, furia amuţitoare a lui Vadim, a fost un epilog la încăpăţânările de "Gică contra" ale lui Ion Iliescu şi la alchimiile încercate de Traian Băsescu pentru ca spectacolul electoral să mai şi zbârnâie din când în când.

Exerciţiile de normalitate făcute cu sârg şi ruptura de ritm de la final nu au putut însă abate curiozitatea constant avidă pentru "elementul Bucureşti". De la Revoluţie încoace, fascinaţia pentru maratonul către Primăria Generală s-a păstrat proaspătă. Dovadă sunt şi o seamă de clişee care s-au impus în timp în caracterizarea localelor în Bucureşti: Capitala duce trena - Capitala dă tonul - Cine câştigă Capitala, ia şi ţara - şi, mai recent: De la Primăria Generală poţi ajunge la Palatul Cotroceni. Localele din Bucureşti fac uneori şi moda. Se pare că, în 2008, experimentul "un candidat independent care ne câştigă cu miştocăreli" ar putea rămâne luat în seamă pentru viitor, mai ales pentru doritorii destul de dibaci în folosirea jongleriilor cu aparenţă de originalitate. După cum se va reţine că, la primărie, ca şi în viaţă, candidaturile ca o dragoste cu sila nu au sorţi de izbândă.
Însă anul acesta, interesul pentru câştigătorul Capitalei se va împărţi cu acela faţă de cei care vor conduce Consiliile Judeţene. O categorie de lideri, care va căpăta o legitimitate robustă prin votul uninominal. Va fi, în fapt, începutul oficial al transferului de influenţă către teritoriu şi zenitul soarelui care răsare de la Bucureşti. Foarte probabil şi destul de rapid, preşedinţii consiliilor judeţene vor deveni noua Mecca la care trebuie să meargă cam toţi cei care vor să însemne ceva, un club select şi cu o influenţă incontestabilă.

Duminică mergem la vot. Ce va fi după, este o altă poveste. Considerabil mai interesantă.