Cred că amestecul de Covid – intern și, mai ales, extern, acesta din urmă, cu iz teuton – asezonat cu sparangel de aceeași extracție, i-a provocat daune de imagine lui Klaus-Werner. 

Pentru a drege busuiocul (citiți: „sparanghelul”), deoarece românii erau tot mai scârbiți de comerțul cu sclavi practicat de „guvernul meu”, ba chiar începeau să vadă cu alți ochi – larg deschiși – și bruderschayft-ul cu Schweighofer Holzindustrie, care-i de aceeași etnie („n-am găsit altă rimă!), Klaus-Werner a fost sfătuit să pozeze în „Salvatore della Patria”.

Desigur, trăitor în sânul unei nații de sorginte latină, Klaus-Werner o avea sfetnici cu mentalități, comportamente și educație mai pe mediteranean, așa, mai pe machiavelic! Aceștia i-or fi zis să-și intre-n rol, dar nimeni nu cred că a anticipat forța de „panzer”, determinarea unidirecțională, tipic teutonă, cu care Klaus-Werner a urcat pe scena ultranaționalismului!

Și, uite așa, din „augusta”-i gură au ieșit acele câteva cuvinte care i-au bulversat pe ungurii de pretutindeni! Pus în fața grelei alegeri între două fiefuri tradiționale și, deopotrivă, dragi lui, Klaus Werner a „vândut” maghiarimea, a dat-o pe românime, cu diaspora ei cu tot, culmea, printr-o frază în care acuza PSD-ul că vrea să... vândă Ardealul ungurilor celuilalt Orban!

Pentru că pâinea se împuținează pe zi ce trece, iar sparanghelul nu-i pentru noi, probabil consiliat de aceiași pretorieni, Klaus-Werner ne-a dat circ. S-a năpustit asupra „trădătorilor” cu un aplomb care l-ar fi lăsat bouche bée chiar și pe cel ce a întrupat jumătatea cultă a binomului peremisto-becaliot „doi creștini și patrioți”, pe nimeni altul decât tatăl și mama „naționaliștilor luminați” de pe la noi, pe unicul – așa credeam până deunăzi – Vadim!

Bietul Ciolacu, nici n-a știut ce l-a lovit! Nici n-a înțeles, din prima, dacă Herr Präsident îl lauda sau băga iar nasoale, pentru că nu-l văd pe liderul pesedist citindu-l pe Domokos Géza în original!

Conlocuitorii maghiari au fost și mai năuciți! Ei au înțeles din prima, dar nu le venea să-și creadă ochilor că reîncarnarea lui Vadim, care se răstea la ei de pe ecranele televizoarelor, era chiar el, Klaus-Werner, minoritar ca și ei, sasul pe care l-au votat cu sufletele pline de speranță!

Pare-se că maghiarii s-au supărat pe Klaus-Werner, dar, oare, diasporenii îl au, din nou, la inimă? El așa speră, numai că prestația sa din remake-ul „Vadim, ungurii și ardelenii” nu a convins și asta nu din lipsa implicării, ci, din contră, din exces de zel! Klaus-Werner n-a avut carisma aceea specifică maeștrilor într-ale actoriei, care, privindu-i, te fac să uiți că joacă un rol!

În concluzie, a-i da Președintelui un rol de o asemenea anvergură, din gama „divide et impera”, s-a dovedit o pălărie prea mare pentru el! Să fi uitat consilierii că germanicii sunt adepții lucrului dus până la capăt, până la ultima sa instanță, pe principiul „Ein Mann, ein Wort!” și, mai ales că, pe vremea când străbunii noștri patentau conceptul de „Pater Patriae” – prototipul lui „Salvatore della Patria” și pe cel al jertfirii de sine în slujba celorlalți – împăratul fiind întâiul funcționar al statului, „împăduriții” predecesori ai lui Klaus-Werner – fără nicio trimitere la Schweighofer! – încă luau chestiunea cu jertfirea umană la propriu?