Elie Wiesel laureat al premiului Nobel pentru drepturile omului opinează magistral că: fanatismului religios al Evului Mediu - războaiele religioase - i-a urmat fanatismul politic fundamentat pe un "mit ideologic al manipulării şi falsificării conştiinţelor". Ideologiile totalitare au înlocuit pentru multă vreme credinţa în Dumnezeu şi au umilit fiinţa umană.

Că lucrurile s-au petrecut astfel ne-o atestă umilinţa şi pătimirile a milioane de oameni: intelectuali, ierarhi şi preoţi, oameni simpli, care s-au opus acestui "fanatism politic" propagat de ideologia unui sistem fără Dumnezeu. Iminenţa - fără să exagerez - a unui "fanatism laicizant" a unui laicism ideologic - ce este sugerat de unele state europene nu este de bun augur pentru Noua societate europeană aflată în proces de extindere şi dezvoltare. Trebuie eliminate ismele. Trebuie găsit sensul real şi realist al noţiunii de laicitate, de laos sau laikos care defineşte poporul lui Dumnezeu. Laicitatea nu poate fi sinonimă cu relativizarea valorilor creştine, cu enclavizarea sacrului în spaţiul privat. Mulţi dintre oamenii politici, intelectuali etc. sunt captivi superstiţiei ideologice potrivit căreia tot ceea ce este laic trebuie să fie dacă nu anti-creştin, cel puţin relativist, adică "dincolo de bine şi de rău". Laicitatea nu se naşte din opoziţia faţă de creştinism. Tocmai de aceea cred că ar fi necesară o revizuire şi o redefinire clară a noţiunii de laicitate. Putem menţiona aici disputele în rândul parlamentarilor europeni, care au avut loc pe marginea inserării în preambulul Constituţiei europene a moştenirii culturale şi religioase iudeo-creştine a Europei. Reacţia juriştilor francezi de stânga cum că un astfel de demers ar fi contrar cu caracterul laic al Constituţiei Franţei a găsit un ecou pozitiv, din nefericire, în rândul edililor europeni de stânga care au cerut în scris prezidiului de a se renunţa la sintagma "moştenire religioasă", tocmai pentru a se afirma şi apăra "laicitatea Europei". O astfel de opinie, din fericire, a intrat în contradicţie cu textul Constituţiilor unor state europene (Grecia, Suedia, Irlanda de Nord, Germania) care precizează clar că această moştenire religioasă este izvorul drepturilor fundamentale ale omului pe care aceste texte juridice le apără. Ba mai mult aceste state nu sunt laice, unele dintre ele fac referiri constituţionale evidente la Dumnezeu. Iată de ce, Europa nu se poate constitui pe principiul laicităţii înţelese sub această formulă, pentru că ea însăşi nu este laică, ci prin valorile sale morale şi culturale este profund creştină. Europa este datoare faţă de creştinism pentru că, fie că vrea fie că nu, acesta a dat continentului formă, semnificaţie şi valoare. Refuzarea tuturor acestora ar însemna ca Europa să se nege pe sine. Cred că menţionarea rădăcinilor creştine ale Europei nu aduce prejudicii şi nu exclude alteritatea şi pluralismul religios şi cultural al Europei. Acest lucru nu trasează unilateral barierele identitare, ci lasă uşa deschisă multiculturalităţii şi plurireligiozităţii bătrânului continent. Pe existenţa acestei diversităţi îşi bazează şi Umberto Eco pledoaria pentru referinţa explicită la rădăcinile culturale şi creştine ale Europei în proiectul tratatului constituţional: "Eu nu văd inoportună, într-o constituţie, referinţa la rădăcinile Greco-romane şi iudeo-creştine ale continentului nostru, împreună cu afirmaţia că, tocmai în virtutea acestor rădăcini, aşa cum Roma a deschis propriul Pantheon zeilor de orice rasă, continentul european este deschis la orice interogaţie referitoare la oricare raport cultural şi etnic, considerând această dispoziţie către deschidere chiar una dintre caracteristicile sale culturale cele mai profunde"... (va urma)