În legătură cu personalitatea marelui poet și gazetar român Mihai Eminescu s-au spus multe în ultimul sfert de veac. Unii i-au negat geniul poetic, alții statura de gazetar, iar alții i-au negat credința în Dumnezeu.

 

În ce privește credința, unii jurnaliști și chiar critici literari remarcabili, precum Alex Ștefănescu, bazându-se pe fraze din corespondența poetului sau versuri din poeziile sale, rupte de cele mai multe ori din context, au decretat cu toată convingerea că Mihai Eminescu a fost ateu. Născut într-o familie în care mama sa era foarte evlavioasă, iar unchii (Calinic și Iachint) și mătușile sale (Olimpiada, Fevronia și Sofia) erau monahi și monahii în mănăstirile din Bucovina, Olimpiada fiind chiar stareță la mănăstirea Agafton, în apropiere de Botoșani, poetul nu a fost străin de credința creștină, respectiv de Biserica Neamului Românesc, pe care a evocat-o deseori în activitatea sa gazetărească de la ziarul Timpul, și pe care a numit-o "Mama Neamului Românesc”.

Legat de credința marelui poet, trebuie să spunem că și-a manifestat interesul și sensibilitatea față de credința geto-dacilor, referindu-se deseori la Zalmoxis și înțelepciunea preoților acestuia, în care vedea, așa cum preciza scriitorul Răzvan Codrescu, niște precursori ai Creștinismului. A fost pasionat de religiile Indiei, visa uneori să ajungă în Nirvana etc., dar toate aceste idei teribiliste nu-l rup pe Eminescu de Trupul Tainic al lui Hristos, care este Biserica. Îmi aduc aminte de o însemnare de pe un Molitfelnic sau Ceaslov descoperit la mănăstirea Neamț de poetul Ioan Alexandru, care face referire la un episod din ultimii ani de viață ai poetului, în care se preciza că Eminescu s-a spovedit și împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos la mănăstirea Neamț.

În aceste zile scăldate de Lumina Învierii Mântuitorului Iisus Hristos oferim cititorilor cotidianului Crișana o întâlnire cu versurile lui Mihai Eminescu dedicate acestui mare eveniment din istoria mântuirii neamului omenesc:

 

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,

Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;

Un singur glas îngână cuvintele de miere,

Închise în tratajul străvechii evanghelii.

 

C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,

Din cărți cu file unse norodul îl învață

Că moartea e în luptă cu vecinica viață.

Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

 

O muzică adâncă și plină de blândețe

Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:

"Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț

Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

 

Nimica  înainte-ți e omul ca un fulg,

Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,

În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase

A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg."

 

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială,

Pe negrul întuneric se sperie de șoapte...

Douăsprezece pasuri răsună...miez de noapte...

Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

 

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...

Colo-n altar se uită și preoți și popor,

Cum din mormânt răsare Christos învingător,

Iar inimile toate s-unesc în armonie:

 

"Cântări și laude-nălțăm

Noi, ție unuia,

Primindu-l cu psalme și ramuri, Plecați-vă, neamuri,

Cântând Aleluia!

 

Christos au înviat din morți,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte!"

                                         (Înviere / 1878)

 

Învierea Domnului rămâne, așadar, și pentru Mihai Eminescu un prilej de bucurie, un prilej de aducere aminte de tot ceea ce Domnul Hristos ne-a învățat cu privire la ținta finală a vieții omului, care este  dobândirea Împărăției Cerurilor prin biruința vieții asupra morții în Persoana Fiului lui Dumnezeu.

preot Ion Alexandru Mizgan