"Oricine va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri." (Matei 10, 32) Dovada vie a prezenţei şi a lucrării Duhului Sfânt în lume sunt sfinţii, acei creştini care L-au urmat pe Iisus Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru, împlinind poruncile Sale şi, în mod deosebit, porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi de semeni. El o spune răspicat: "Întru aceia se va cunoaşte că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste între voi". Deci, nimic mai firesc decât ca în prima duminică după Pogorîrea Duhului Sfânt să-i pomenim pe toţi sfinţii, pe care Biserica noastră dreptmăritoare ni-i propune ca exemple de urmat, ca modele de viaţă creştină. De aceea a fost trimis Duhul Sfânt în lume, pentru a-i face sfinţi pe toţi cei care îl primesc şi pun în lucrare în viaţa lor darurile şi puterile Sale. Pe mulţi sfinţi îi sărbătorim în anumite zile din cuprinsul anului şi, de altfel, fiecare zi din calendar îşi are sfinţii ei. Calendarul nostru ortodox este plin de nume de sfinţi. Sinaxarul este încă şi mai bogat, căci, la fiecare zi ne dă mai multe nume de sfinţi decât cele care încap în calendar. În Vieţile sfinţilor ni se istorisesc multe din faptele acestora şi, mai ales, sfârşitul lor bineplăcut lui Dumnezeu. Cu toate acestea, avem conştiinţa că nu toţi sfinţii sunt cunoscuţi. Este imposibil de cunoscut numele tuturor sfinţilor. De aceea, Biserica a socotit necesară dedicarea unei Duminici din an pomenirii Tuturor Sfinţilor. Aceasta este prima duminică după sărbătoarea Rusaliilor. Sărbătoarea Rusaliilor este una care nu are sfârşit. Ea este sărbătoarea care străluceşte de-a pururi, fiindcă anunţă venirea Duhului Sfânt în lume şi rămânerea Lui în lume. Dumnezeu nu a lăsat lumea după crearea ei la voia întâmplării şi nu a iubit-o o singură dată, când a trimis pe Fiul Său în lume, ci o iubeşte mereu şi îi poartă de grijă, revarsă peste ea harurile Sale. Această lucrare o îndeplineşte a treia persoană a Sfintei Treimi, adică Duhului Sfânt. Oriunde vedem un câmp de flori, oriunde se naşte un gând bun, oriunde oamenii trăiesc în iubire şi bună înţelegere, când se află la rugăciune sau muncă, acolo este şi Duhul Sfânt, cu minunatele Lui daruri. Şi, dimpotrivă, unde nu e armonie, unde nu este dreptate şi pace, unde oamenii se învrăjbesc şi se ceartă, acolo nu e Duhul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este apărătorul cel veşnic al adevărului, este Dătătorul vieţii celei veşnice, Susţinătorul binelui, Izvorul bunătăţilor şi Mântuitorul oamenilor. Dar cununa lucrării Sfântului Duh este sfinţenia, adică ajutorul ce-l dă oamenilor să se ridice pe treptele desăvârşirii până la asemănarea cu Dumnezeu. Când Mântuitorul şi-a ales ucenicii, le-a spus doar atât: "Veniţi după Mine" (Matei 4, 19). Nu le-a promis nimic. Nu le-a promis averi, nici demnităţi omeneşti... Ba, dimpotrivă, îi avertizează: "În lume, necazuri veţi avea"... Şi ei s-au dus după El, lăsând în urmă totul... şi puţinul pe care îl aveau... Îi chema, de fapt, Dumnezeu... Şi atunci când Dumnezeu ne cheamă, şi El ne cheamă mereu, nu se cuvine a răspunde altfel decât Da: "Iată, robul Tău ascultă". Aşa au răspuns acei oameni simpli, fără pretenţii din partea lumii şi au urmat, vreme de trei ani, cursuri la cea mai vestită Universitate din istoria omenirii. Învăţătorul lor a fost Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Învăţăturile şi scrierile lor vor rămâne în veci... Doar minţi introvertite au încercat să le combată învăţătura, dar fără a dobândi ceea ce doreau... "Dumnezeu este acelaşi în veci şi azi"... Mai târziu, Mântuitorul le spune: "Oricine mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri, iar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea lui Dumnezeu, care este în ceruri" (Matei 10, 32). Cuvintele acestea înseamnă, înainte de toate, că omul este liber. Iisus nu a poruncit ucenicilor Săi să-L urmeze altfel decât ca oameni liberi. I-a chemat ca ucenici. Le-a pus în faţă lumina, le-a descoperit adevărul, le-a arătat calea... "Eu sunt lumina lumii... Eu sunt calea, adevărul şi viaţa... Eu sunt învierea şi viaţa... Eu sunt păstorul cel bun..." Iisus Hristos e lumina lumii şi idealul vieţii. Urmarea Lui e calea spre ideal. Ucenicii erau liberi să-L asculte sau să-L refuze. Nu au fost siliţi să-şi lase corăbiile de dragul idealului, ci de bunăvoie au fost poftiţi să-şi schimbe rostul vieţii în bine; să se facă Apostoli din pescari şi din păcătoşi, sfinţi. Faptul acesta are o însemnătate covârşitoare. Dumnezeu a dat omului un dar peste măsură de preţios: libertatea. Acest dar, prin care omul se deosebeşte de celelalte creaturi, este pentru noi un izvor de mărire, dar şi de pierzare, după cum ne folosim de el, în bine sau în rău. "Iată, stau la uşă şi bat - zice Domnul - de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apocalipsă 3, 20). Dumnezeu ne-a dat şi ne respectă libertatea. Ne cheamă la sine, dar nu ne sileşte. Dacă deschidem uşa, intră, dacă nu, nu. Mare atenţie, mare, dar şi tot de aşa de mare răspundere. "Religia e libertate şi prin libertate, răspundere. Cât e de mare respectul lui Dumnezeu faţă de libertatea omului, atât de mare e răspunderea omului în faţa lui Dumnezeu" (Il.V. Felea). De ce a dat Dumnezeu omului un dar atât de mare şi atât de primejdios? Răspunsul nu-i chiar atât de simplu şi de aceea spunem că, prin libertate, se dobândeşte gloria şi se face istoria. Cartea vremii, istoria, nu ar fi dacă nu ar exista libertatea. Animalele nu au nici merite, nici istorie, deoarece nu au şi nu ştiu ce-i libertatea. "Numai omul are libertate, numai el dobândeşte merite şi face istorie". Exemplul Sfinţilor Apostoli este atât de limpede: Iisus îi cheamă şi ei răspund... La fel au răspuns toţi Sfinţii şi toţi credincioşii pe parcursul istoriei... Toţi îl căutăm pe Dumnezeu.... Toţi avem nevoie de El... Nu toţi însă înţelegem chemarea şi nu toţi reuşim să fim în adevărată armonie cu voia lui Dumnezeu... Nu toţi putem ajunge sfinţi... Aceasta presupune o jertfă deosebită, dar nici într-un caz o deznădejde... Dumnezeul nostru este bun, iubitor şi iertător... Fără aceste nădejdi nu putem dobândi mântuirea. Nici un lucru mare nu se poate împlini în lume fără hotărîri mari... Fapte mari pretind hotărîri mari... Fiecare om este chemat să fie martor şi un mărturisitor al lui Iisus Hristos. Stau faţă în faţă: Hristos şi lumea; două iubiri între care este prăpastie adâncă: "iubirea lui Hristos şi iubirea lumii". Nu le putem sluji pe amândouă cu aceeaşi credinţă. Nu putem sluji la doi domni (Matei 6, 24). După pildele sfinţilor, creştinii iubesc pe Iisus Hristos ca pe cel mai frumos model de viaţă din câte cunoaşte istoria omenirii. Din viaţa şi Evanghelia Lui învăţăm ascultarea, căci s-a făcut ascultător până la o moarte şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8); blândeţea şi smerenia, căci a fost blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29), căci nu s-a aflat în El nici o vină şi nici un vicleşug (Ioan 8, 46; 19, 6); bunătatea, căci prin El s-a arătat în lume bogăţia harului (Efeseni 2, 7); mila, căci a săturat pe cei flămânzi şi a tămăduit pe cei bolnavi, dragostea, căci s-a răstignit pentru noi şi sângele Lui ne curăţeşte de toate păcatele (I Ioan 1, 7). Sfinţii formează cununa de lumină şi de biruinţă a Bisericii. Viaţa lor, trăită după Evanghelie şi după Hristos, rămâne pentru totdeauna şcoala ideală a caracterelor. Ei au urmat pe Iisus Hristos în viaţă şi până la moarte. Toate se puteau clătina în jurul lor, numai credinţa lor şi dragostea faţă de Iisus nu. De aceea, în sufletele noastre, ca şi în sufletele lor, hotărîrea de a urma pe Mântuitorul trebuie să primească puterea unei convingeri apostolice... Dumnezeu să ne ajute ca toată viaţa noastră să fie urmarea lui Hristos şi toată virtutea noastră să fie trăirea după Evanghelie, trăirea şi dragostea în sfinţenia adevărului. "Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi iubitor de oameni".