Despre Miculaia Gaii (Popa Nicolae) din satul meu Șebiș, luptător în primul război mondial prin munții Italiei, se cunoștea faptul că, pe vremuri, după ce s-a aghezmuit bine într-o seară la cârciuma din satul vecin Belejeni, a dat să se întoarcă acasă.

În față îi stătea însă, după lăsarea întunericului, o punte destul de joasă și șubrezită, întinsă peste năvalnicul Criș Pietros. În capul punții dinspre satul cu cârciuma, Miculaia, care abia își mai păstra echilibrul și-a spus în sine: "Doamne, dacă trec puntea-n seara asta, o să mă duc în rai, dar dacă nu, am să mă duc drept în fundul iadului!" Și cu astfel de hotărâre a pășit fosta cătană împărăteasă, dar acum în pragul bătrânețelor, peste puntea care în unele locuri era lipsită de reazemul minim al brâncărilor (parapeților). A mers el, clătinându-se, vreo zece pași, dar apoi s-a prăbușit în apă. S-a ridicat repede, de parcă un caporal de pe front i-ar fi ordonat să se smulgă din valurile râului Isonzo din Munții Alpi și a revenit la mal. Și-a tras răsuflarea doar pentru o clipită și din nou s-a avântat pe puntea buclucașă. De data asta, răcorit de apa rece în care căzuse, a reușit să ajungă pe la mijlocul punții, dar acolo, împins de o pală de vânt dinspre amonte, s-a dezechilibrat și s-a prăbușit din nou și acum chiar în dulbină. A ieșit de acolo murat ca un castravete și, mușcându-și buzele până la sânge, a stat să-și revină pe un banc de nisip. S-a gândit o clipă, dacă tot s-a udat cu totul, să o ia prin râu de-a dreptul și să-l treacă până la malul opus.

"Nu, mă întorc, trebuie să trec apa pe sus și nu pe jos!" s-a hotărât  el. A ajuns din nou în capătul punții. De data asta clănțănea bine din dinți. S-a lovit cu palmele peste obraz să se dezmeticească și a pornit cu mai mult curaj peste puntea peticită și muncită de ape. A înaintat destul de repede până la mijlocul ei, unde s-a oprit un moment să-și tragă răsuflarea. A simțit dintr-o dată un val neașteptat de slăbiciune și de amețeală, inundându-i tot corpul. A stat câteva minute, lungi cât un veac, acolo, în mijlocul punții ca o arătare. Apoi a pornit încet, cu grijă infinită, mai oprindu-se odată, la numai câțiva metri de celălalt mal. A mai răsuflat odată adânc, de parcă ar fi vrut să-și preschimbe plămânii în  saci uriași cu aer pe care să-i poarte vântul până acasă. Dar nu a mai fost nevoie. Micula Gaii a ajuns cu bine la malul satului său. Acasă, muierea lui s-a speriat văzându-l ud din cap până-n picioare și tremurând ca varga.

"Ce-ai pățit, omule?" l-a întrebat ea. "Nimic, am ajuns în rai!" a răspuns scurt  Miculaia Gaii.

Întâmplarea de altădată din satul meu pune în termeni simpli și lămuritori problema vecinică a mântuirii sufletului omenesc. Fiecare din noi suntem la capătul unei punți peste care trebuie să trecem. Vom reuși sau nu? Mutatis mutandis, peste o altfel de punte, întinsă din câmpia Oradiei până la piramida colosală a Muntelui Athos, în căutarea unui colț de rai pământesc, în luna lui Brumărel 2015, sub lumina blândă și îngăduitoare a ultimei cădelniți de soare sudic, dar și de părăsire vremelnică a toata grija cea lumească, am pornit și eu, mai emoționat decât la prima mea întâlnire de dragoste platonică, spre ținutul uitat de timp al Bizanțului ortodox. Intervalul de timp septembrie - octombrie, în calendarul grec, raportat la calendarul gregorian este aceea de Pyanepsion. Bine că nu mă duc în luna iulie spre Grecia, pentru că perioada călduroasă iunie-iulie este pe drept cuvânt denumită în calendar sub numele teribil de Hecatombaeon.

Am citit în ultima vreme mai multe cărți despre acest ținut fermecător și ciudat, dar am ținut cu tot dinadinsul să văd și cu proprii mei ochi Sfântul Munte, chiar în frumoasa lună autumnală, despre care îmi aduc aminte frânturi din nostalgica poezie a lui Ion Pillat, intitulată chiar Brumărel:

Cu soarele azi galben ca fagurii de miere/În jurul meu se-chide un măr boltit de mere/... /Sub un butuc de viță rămân culcat pe spate /Privesc în gol la cerul cu ape neschimbate.../O, toamnă, vrăjitoare mai tare decît moartea/La tine intru-n slujbă cît mă va ține soartea...

Iar toamna, vrăjitoare, a anului 2015 m-a chemat irezistibil, imperios, spre  grădina Maicii Domnului străjuită de Sfântul Munte Athos. Inițiativa plecării noastre a pornit tot de la... Munte, mai precis de la Munții de la Coada Lacului ai mirificei Țări a Beiușului, de la un om al legii, al cărui nume îl trec deocamdată sub tăcere, dar și din partea părintelui monah Ambrozie care se străduiește în chip iluminat, onest și eroic să înalțe o monastire ca în legendă, în frumoșii munți ai Bihorului nostru. Poate că, în sfârșit, o așezare monahală de la Coada Lacului va săvârși minunea asfaltării drumului de acolo, după cum sărbătorile de canonizare a martirului Tănase Todoran sub numele de Sfântul Atanasie și mărturisitorii năsăudeni, prăznuită în calendarul nostru ortodox în 12 noiembrie, au izbutit să asfalteze drumurile Țării Năsăudului spre satul Bichigiu, locul de naștere al fostei cătane imperiale... Aflu cu mare bucurie înainte de plecare că părintele Ambrozie a mai fost în Muntele Sfânt, chiar a ucenicit în renumitul Tabor grecesc al ortodoxiei, că știe și grecește, așa că sunt încrezător. Și sunt pe deasupra, și din cale afară de curios: din anul 2001 nu am mai fost în  Grecia. Prima mea întâlnire cu Hellada a fost bulversantă: de la izolarea auto-impusă în insula Lesbos când căram cu sacaua apă la niște capre slăbănoage dintr-o măslinărie, împreună cu fiul gazdelor mele și de la episoadele de scăldat cu albanezii (veniți să culeagă măsline) peste ruinele unui templu scufundat lângă plaja Skamnioudi, ori de la o vânătoare de caracatițe, tot cu tânărul cu nume evocator Periklis, aflat pe atunci la studii în România, până la freamătul din marea agoră ateniană, după care mă refugiam să scriu sonete grecești, răvășit de impresii proaspete, într-o cafenea situată la întretăierea străzilor Sevastia cu Papadiamontopoulu.

De data aceasta însă nu mai pornesc de unul singur. Acum suntem patrusprezece candidați la râvnita demnitate temporară de athoniți, mirenii  Vasile Baba, Roman Adrian, Perșe Vasile Mihai, Silviu Paina, Abrudan Gheorghe, Ionut Novac, Iosif Tocoian şi subsemnatul, alături de preoții Roman Bereteu, Hercuț Eugen, Ciprian Pașca, Vasile Bara, Dobai Silviu și călugarul Ambrozie de la Coada Lacului. Intrăm pe la vama Stamora Moravița cu o ușurință de care mă uimesc în fosta și marea de altădată Iugoslavie. Aici trebuie să respectăm cu strictețe viteza de deplasare în localități, nu mai mult de 50 km/oră, șoferilor li se ridică părul pe cap când aud că s-au înregistrat cazuri când contravenienții au fost arestați, pur și simplu. Cu poliția sârbească nu e de glumit. Ocolim Belgradul pe la Zrenjanin, Pancevo și Smederevo. Serbia se ridică cu greu, dar cu demnitate, din marasmul în care a fost împinsă cu ocazia războaielor de secesiune din Croația și Bosnia-Herțegovina. Prin 1990, dinarul sârbesc avea aproape puterea mărcii germane, iar acest lucru se pare că nu a convenit mai marilor politicii. Trecem prin Serbia în goana care ne-o permite drumul între localități și parcă tot în goană, fum și calvar i-a fost semnat cu litere  de foc și sfârșitul de putere însemnată a Europei. Îmi aduc aminte de versurile scrise de Nichita Stănescu,laureat al unui mare premiu de poezie acordat la Festivalul de la Struga din Macedonia de azi: Să-l ia dracu pe ăla care se culcă  pe o inimă de sârb/N-o să doarmă nici o secundă.

Ca pură întâmplare, îmi aduc aminte de fosta uzină de alumină din Oradea unde am fost bună bucată de vreme, consilier juridic. După l99l-l992, uzina nu a mai primit bauxită din Iugoslavia, de la Niksici şi Pristina, de unde o aducea în cantități însemnate fostul director Ștefănoiu şi apoi succesorii lui. Motivul: sârbii nu mai aveau putere efectivă asupra provinciei Kosovo, din sud. Aceasta se răsculase pentru motivul anulării autonomiei sale constituționale de către Slobodan Milosevici în l989, la exact 600 de ani de la marea bătălie de la Kosovopolje (l389) când sârbii au fost înfrânţi de către turci, fiind siliţi să se retragă încet și în timp spre Belgrad şi spre granițele Imperiului austriac.  Războiul civil din fosta Iugoslavie a întrecut și cele mai pesimiste previziuni ale oamenilor îngroziți de cataclisme la nivel etnic. Sârbii, croații și musulmanii s-au măcelărit între ei cu o sălbăticie de necrezut în secolul XXI. Frustrările și amintirile dureroase nu au trecut. Anul trecut, în 11 iulie 2015, la împlinirea a  20 de ani de la masacrul a circa 8.000 de musulmani bosniaci de la Srebrenica, premierul Serbiei, Aleksandar Vucic, a fost nevoit să fugă îngrozit de la ceremonie, după ce participanții musulmani bosniaci, prezenţi la eveniment au început să-l huiduie, să strige Allah Akbar! și să arunce cu pietre. Una dintre ele l-a atins în cap pe premier, spărgându-i ochelarii, după cum au relatat agențiile de presă internaționale. Înainte de a pleca spre Bosnia, premierul sârb a condamnat "crima monstruoasă" comisă la Srebrenica. Iar în 2013, președintele  sârb Tomislav Nikolic a cerut în genunchi ca Serbia să fie iertată pentru crima comisă la Srebrenica, însă fără a rosti cuvântul genocid. Plătim tributul de câte l euro, spre a avea acces la mai multe tronsoane de autostradă sârbească. Citesc  pe versoul tichetului primit de la Sopot atenționarea scrisă în alfabet latin: Ruani bileten deri ne fund te rruges per shkak te controllit, expresie lămurită ceva mai jos în engleză, de a păstra tichetul pentru controlul de la sfârșitul tronsonului de drum.

Va urma