Moto: Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Și așa după ce a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți, la urmă a flămânzit. Și, apropiindu-se,ispititorul a zis către El: De ești Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu( Matei, 4:1-4)

Ne apropiem conduși de cei trei părinți ai noștri de poalele munților Carantaniei  de unde izvorăște pârâul lui Elisei, un pârâu cândva cu apă sălcie, amară, de nebăut, și pe care Elisei, urmașul sfântului Ilie, a dres-o cu un pumn de sare ca să fie bună de băut pentru locuitorii Ierihonului, unul din cele mai vechi sau cel mai vechi oraș din lume, cu urme de locuire din anii 9000 î.Hr. și cu fortificații construite în anii 7000 î.Hr., mai vechi decât piramidele egiptene, orașul fiind a doua destinație religioasă și turistică din Cisiordania, după Betleem, orașul nașterii lui Iisus Hristos. În 10 octombrie 2010, palestinienii au sărbătorit 10 000 de ani de existență a Ierihonului, această pitorească oază palestiniană din cuprinsul Țării Sfinte.

Părintele Pașca ne dezvăluie faptul că aici pe muntele Carantaniei s-a înălțat o mânăstire ortodoxă , numită și a ispitirii Domnului, lăcaș ce amintește de postul ținut de Iisus înainte de a coborî în lume și de a începe să propovăduiască. Pentru a schimba întreaga lume, era nevoie de o încercare teribilă prin care avea să treacă Noul Adam al omenirii, Iisus Hristos după botezul său în apa Iordanului. Semnificații majore putem vedea în ceea ce s-a întâmplat atunci. Dacă înainte, apa era privită cu groază și repulsie ca un teribil memento la episodul ucigător al potopului, acum apa devine dătătoare de viață, sfințitoare, râul Iordan se aseamănă cu divinul râu al vieții, precum Nilul ce udă plaiurile Egiptului deșertic. După sfântul botez, ispitirea lui Iisus are loc, nu întâmplător, în zona Ierihonului, a unuia sau a celui mai vechi oraș din lume, primul oraș cucerit de poporul ales în drumul său spre țara unde curge lapte și miere, după o peregrinare amarnică de 40 de ani, plină de episoade dramatice de negare a lui Dumnezeu și de trădare a acestuia cu alți zei păgâni, de supunere a poporului ales la tot soiul de ispitiri. Paradoxal, din orașul aflat la cea mai joasă altitudine de circa 250 de metri sub nivelul mării se ridică înalta și pilduitoarea învățătură morală a umanității: creștinismul. Aflăm că aici, după Ierusalim, au loc cele mai multe excavații și cercetări arheologice, în locurile atât de vechi unde a avut loc vindecarea a doi orbi de către Iisus, între care insistentul nevăzător Bartimeu, lecuire urmată apoi de convertirea vameșului Zaheu. Se presupune că și rostirea pildei celor zece mine sau a talanților a fost prilejuită de Mântuitor, atunci când ar fi trecut prin fața palatului de iarnă a lui Irod cel Mare, ridicat în orașul Ierihon care oferea o climă mai caldă decât cea din Ierusalim. După Evanghelia lui Luca 19:12, această pildă se baza pe nişte realităţi istorice ale epocii, întrucât Irod cel Mare (37-4 î.Hr.) a trebuit să facă o călătorie la Roma, pentru a fi încoronat rege al Iudeii în 40 î.Hr., începând să domnească abia în 37 î.Hr.; pilda însă vorbeşte despre Isus Hristos, care era pe punctul de a pleca, întorcându-se apoi ca Rege.

Înainte de a fi încoronat ca Rege spiritual și religios al neamului ales, dar și al tuturor popoarelor, Iisus Hristos trebuia să treacă prin proba de foc a marilor ispitiri la care l-a supus diavolul pe timpul însetării și înfometării din pustia Carantaniei, terifianții munți situați în nord vestul Ierihonului. La mijlocul acestor munți, pe un perete rugos de stâncã roșiaticã, de culoarea pâinii, cu care a fost ispitit Hristos, la o altitudine de circa 350 de metri, a fost ridicatã  aceastã mânãstire greco-ortodoxã despre care ne-a vorbit pãrintele Ciprian, lãcaș ce evocã de la înființarea sa momentul dramatic al ispitirii Mântuitorului. Nu întâmplãtor, ea a fost construitã în jurul unor peșteri și grote, adâncituri locuite de sihaștri și duhovnici încã din secolul al V-lea.

 La sfârșitul amarnicului post negru fără pâine și fără apă, Iisus a flămânzit foarte tare, iar atunci satana a profitat de aparenta Lui slăbiciune și a aruncat cu dibăcie prima ispitire, ispitire adresată trupului omenesc chinuit de foame. Satana a cerut însinguratului și mare pustnic să preschimbe pietrele în pâini cu care să-și astâmpere foamea. În chip uimitor, peretele stâncos al muntelui Carantaniei este alcătuit din dale de piatră puse unele peste altele, fie în plan vertical, fie în plan orizontal, asemănătoare unor felii mari de pâine de culoare roșiatică, de parcă ar fi vorba de pâine rumenă, proaspăt scoasă din cuptor. Mântuitorul i-a răspuns ispititorului: „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu" (Matei 4, 3-4). Un răspuns pe măsura tentației și care preface Cuvântul lui Dumnezeu în merinde și ne ajută să rezistăm atunci când omenescul trup este asediat de nevoințe, inclusiv a foamei. Un răspuns pe cât de binevenit, pe atât de adevărat. Beneficiile postului au fost, sunt și vor fi mereu demonstrate, atât de către preoți, cât și medici și de oamenii de știință. Minunata alcătuire a corpului omenesc permite în cazul lipsei resurselor de hrană utilizarea propriilor surse de energie din depozitele adipoase și carbohidrați. Cu cât un om mănâncă mai puțin, organismul lui va solicita mai mult aceste depozite de grăsime spre a le transforma în energie vitală. Postul produce în mod benefic o detoxifiere generală a organismului, de neutralizare a toxinelor din ficat, colon, rinichi, plămâni, ganglioni limfatici și piele, se stimulează procesele de vindecare din organism, celulele deteriorate sunt înlocuite, se dezvoltă celule și țesuturi noi, sănătoase, are loc o redirecționare binefăcătoare a energiei consumate în mod normal de sistemul digestiv pentru activarea sistemului imunitar, în plus are loc și o scădere a temperaturii normale a corpului, ca rezultat direct al acțiunii mai lente a metabolismului și a funcțiilor corporale, are loc o scădere a nivelului de zahăr din sânge și, în același timp, crește producția de hormoni, inclusiv a celor de creștere. În concluzie, postul este un beneficiu pentru sănătate, dar cu toate acestea, medicii subliniază că nu sunt indicate pauzele alimentare prelungite, fără consult medical pe parcursul lor, dar persoanele bolnave trebuie să primească acordul medicului privind ținerea posturilor.

 În privința cazului special de ținere a unui post negru, organizația Medlife din România a publicat pe site-ul oficial un studiu realizat de oamenii de științã biologi de la Massachusetts Institute of Technology (MIT) din care reiese faptul cã postul negru îmbunãtãțește considerabil capacitatea celulelor stem de a se regenera. Studiul indicã faptul cã pierderea capacitãții de regenerare a celulelor stem, ce are loc odatã cu înaintarea în vârstã, poate fi inversatã cu ținerea unui post de 24 de ore. Biserica Ortodoxã a rânduit post miercurea și vinerea, plus patru perioade mai mari de post: Postul Paștilor, Postul Sfinților Petru și Pavel, Postul Adormirii Maicii Domnului și Postul Nașterii Domnului.

O bisericã monahalã de pe muntele Carantaniei este pomenitã încã din anul 326, când Augusta Elena din Constantinopol o amintea în jurnalul ei de cãlãtorie, dar lãcașul a devenit o ruinã sub dominația musulmanã de mai târziu.

Cavalerii cruciați în majoritatea lor din Franța au cucerit regiunea în anul 1099 și au construit douã biserici, una la jumãtatea muntelui, iar cealaltã pe platoul de sus al aceluiași munte pe care l-au denumit Muntele Carantania (de la cuvântul franțuzesc quarante care înseamnã patruzeci, numãrul zilelor de post ale lui Iisus în aceste locuri). Dupã revenirea arabilor în Palestina, bisericile au devenit iar ruine și chiar au fost dãrâmate. Terenul pe care au fost construite lãcașele de cult occidentale au fost cumpãrate de grecii ortodocși în anul 1874 și actuala mânãstire a fost ridicatã aici în 1895 în jurul unei peșteri care, potrivit tradiției locului, a fost folositã de Mântuitor pe vremea celor 40 de zile de nevoințã. Tot pe acest munte se aflã fortãreața Doc unde ginerele Ptolemeu și-a ucis socrul, pe Simon Macabeul, și pe fiii sãi Matatia și Iuda (I Macabei, 16, 11-17).

A doua ispitã la care a fost supus Mântuitorul de cãtre diavol pe creasta cea mai înaltã a Muntelui a fost ispita de a avea la dispoziție lumea întreagã. Diavolul a oferit din piscul Carantaniei lumea cu cetãțile sale înfloritoare, cu aurul, argintul, mirodeniile continentelor, cu toatã slava de pe mapamond, cu domnii de regi și împãrați, urmând ca Iisus sã devinã împãratul lumii întregi. Și i-a zis diavolul: Ție îți voi da toatã stãpânirea aceasta și strãlucirea lor, cãci mi-a fost datã mie și eu o dau cui voiesc ( Luca, 4, 5-8). Iar Iisus a dat rãspunsul sãu celebru care a strãbãtut toatã negura timpurilor pânã la noi: Mergi înapoia Mea, satano, (în latinã: Vade retro, satana) cãci scris este: Domnului Dumnezeului tãu sã te închini și numai Lui Unuia sã-I slujești (Luca, 4, 5-8).

Formula latinã Vade retro, satana! este o imprecație catolicã medievalã de exorcism, gãsitã în 1415 într-un manuscris din mânãstirea benedictinã Metten din Bavaria, fiind folositã în mod curent petru a respinge orice posibil lucru rãu sau întâmplare nefastã, dupã cum rezultã și din acest poem medieval: Crux sacra sit mihi lux/ Non draco sit mihi dux/ Vade retro satana/ Numquam suade mihi vana/ Sunt mala quae libas/ Ipse venena bibas (în trad: Sfânta cruce sã fie lumina mea/ Nu dracu o sã-mi fie mie duce (conducãtor)/ Dã-te înapoia mea satana/ Nu mã ispiti cu lucruri vane (deșarte)/ Ceea ce îmi oferi tu sunt doar rãutãți/ Sã-ți bei singur veninurile (otrãvurile).

Dar formula Dã-te înapoia mea, satana!, este folositã de Iisus și împotriva lui Petru, când Iisus le face pe neașteptate cunoscut apostolilor Sãi cã va fi ucis și cã dupã trei zile va învia, iar Petru luat prin surprindere îl mustrã, nevenindu-I sã creadã. Atunci Hristos îi spune: Înapoia mea, satano! Fiindcã tu nu te gândești la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor (Marcu, 8:33). Imprecația catolicã Vade retro, satana! a fost aprobatã de Papa Benedict al XIV-lea pentru a fi folositã în ritul catolic în 1742, dar a devenit și mai cunoscutã în secolul al XIX-lea datoritã activistului catolic francez Leo Dupont (1797-1876).

A treia ispitã și cea mai mare la care a fost supus Iisus a fost atunci când diavolul l-a dus pe aripa marelui templu din Ierusalim. „Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului, și I-a zis: Dacã Tu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncã-Te jos, cã scris este: „Îngerilor Sãi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva sã izbești de piatrã piciorul Tãu”. Iisus i-a rãspuns: Iarãși este scris: „Sã nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tãu” (Matei 4, 5-7). La ultima ispitã, satana a ajuns sã se foloseascã perfid, chiar citând din Psalmul 90, unde se spune cã Dumnezeu nu își va lãsa poporul credincios sã se loveascã la picioare de pietre. Prin aceasta, satana îi spunea lui Iisus cã ar trebui sã comitã acest act de îndrãznealã și sã se arunce de pe aripa templului din ierusalim pentru cã Dumnezeu a promis cã nu se va rãni și cã astfel va obține o mare faimã în Israel. Iisus și-a dat seama de subtila încercare de înșelãtorie a satanei care îi promitea venerarea poporului ales înainte de sacrificiul care trebuia sã aibã loc mai întâi. Dacã ar fi dat curs îndemnului satanei, ar fi însemnat sã acționeze periculos și sã presupunã cã Dumnezeu avea sã intervinã, ceea ce Deuteronomul în 6:16 numea sã-l ispitești pe Domnul.

Fiul lui Dumnezeu a refuzat sã-și punã Tatãl la încercare în acest mod cerut de satana, astfel cã a respins și cea de-a treia ispitã. Povestea ispitirilor se terminã cu o victorie a lui Iisus, dar și cu menționarea realismului existenței Binelui cu Rãul, pentru cã diavolul, sfârșind toate ispitele, s-a îndepãrtat de Iisus și de Muntele Carantaniei, dar numai pentru o vreme, cãci avea sã revinã.

 Se știe cã orice om are pe lângã el un înger pãzitor. Iisus a înfruntat lupta cu satana de unul singur și abia dupã ce a învins a fost înconjurat de îngeri. În raiul cel încãrcat cu flori și fructe, vechiul Adam și vechea Evã au cedat foarte ușor la prima ispitire a diavolului. Noul Adam, Isus, nu a cedat în pustia Carantaniei, nici la ispita trupului chinuit de foame, nici la ispita ochilor care vedeau toate minunãțiile lumii de pe piscul muntelui Carantaniei, nici la ispita slavei deșarte de pe cornișa templului din Ierusalim.

Mântuitorul a ținut cu tot dinadinsul să lupte în împrejurările cele mai grele cu ispitele cele mai ademenitoare și cu ispititorul cel mai mare al neamului omenesc, însuși satana, în fața căruia au capitulat Adam și Eva în Rai. Iisus Hristos, aici, pe malul Ierihonului pe un munte sterp și pustiu, într-o singurătate amarnică, a luptat și a învins, dându-ne nouă cel mai înălțător exemplu de răbdare și stăruință, de încredere în iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Cum există nenumărate paralele între Vechiul și Noul Testament, părintele ne-a amintit și paralela sau comparația între ispitirea de patruzeci de zile a lui Iisus și ispitirea cea de patruzeci de ani a poporului israelit prin pustie. Poporul iudeu a traversat Marea Roșie, Iisus Hristos a trecut prin râul Iordan. Iisus primește aceleași trei încercări prin care trece victorios, dar care s-au dovedit a fi căderea vechilor iudei conduși de Moise în amarnicul lor marș din Egipt și până la malurile Iordanului. Și vechii iudei au flămânzit prin pustie și au cârtit împotriva lui Dumnezeu (ni s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă) și nemaiputând răbda, s-au răsculat și astfel a trebuit să mai rătăcească pentru că nu au ascultat pe Dumnezeu Tatăl (Numerii, 21:5). Spre deosebire de vechii iudei, Iisus Hristos nu a ieșit din ascultarea nețărmurită față de Tatăl Său Ceresc. Astfel ne-a explicat pãrintele Pașca episodul petrecut pe muntele Carantaniei din fața noastrã care strãlucește ispititor ca o imensã pâine roșiaticã de care însã Iisus nu s-a atins, preferând sã deguste numai Cuvântul lui Dumnezeu. (Va urma).